Treceți la conținutul principal

Postări

Crezi că ești un părinte bun? Mai gândește-te o dată!

La întrebarea Crezi că ești un părinte bun? sunt convins că marea majoritate ar răspunde afirmativ, până și părinții care își abuzează copiii. Certurile și bătăile sunt spre binele copiilor, nu? „Să iasă oameni din ei”. Îmi bazez convingerea chiar pe natura umană. Întâlnim mereu oameni care afirmă fără complexe că nu au talent la desen, sau că nu au voce sau ureche muzicală. Sau că „nu le au” cu matematica, cu literatura sau cu limbile străine. Dar n-am văzut încă pe nimeni care să accepte că e un pic mai... imoral. Că nu e un părinte, sau soț, sau coleg bun. Dimpotrivă, toți ne credem buni. Singurul reproș care-l acceptăm, cu prefăcut regret, e că suntem „proști de buni”. Până la un punct, e chiar adevărat. În ceea ce privește intențiile, toți suntem buni. Infractorul dă spargerea în propriul interes, nu ca să producă o pagubă proprietarului. Chiar și sadicul, violatorul sau pedofilul urmăresc în primul rând propria plăcere, nu suferința victimei. Peste tot numai intenții bune cu care…

De la horoscop la planul de proiect

Omul a avut întotdeauna o puternică dorință irațională și ireprimabilă de a cunoaște măcar, dacă nu a și controla, viitorul. Spun "irațională", pentru că nu are nici un temei logic: însăși actul anticipării e de natură să modifice cursul evenimentelor. Dacă, prin absurd, eu aș ști că mâine voi fi călcat de o mașină, nu voi mai ieși din casă, și prin urmare tragedia nu va mai avea loc. Când spun "ireprimabilă", mă gândesc câte minute prețioase de emisie consumă televiziunile cu horoscopul zilei, nu din cauză că acționarii ar fi niște ocultiști care ne vor binele cu tot dinadinsul, ci din motivul mult mai prozaic că oferta urmează cererii. Divinația e veche de când lumea. Prezicerile au fost folosite atât în traiul de zi cu zi cât și în conducerea unor imperii. În dorința de a se legitima, prezicătorii au încercat mereu să se deghizeze în haina onorabilă a religiei sau a științei. Așa că au "citit" viitorul și în Biblie și în stele. Sau, mai nou, în planul…

Post-adevărul nu este nici rău, nici bun. În exces sau în lipsă, atât emoția cât și logica pot da naștere unor monștri

Privind prin gaura unui zid, un om văzu trecând un cal. Mai întâi îi observă botul, apoi capul, apoi picioarele din față, corpul, picioarele din spate și în sfârșit, coada. Fără să stea prea mult pe gânduri, omul exclamă triumfător: „Asta-i! Botul cauzează deci coada!”  Psihologii ne arată că, așa cum în natură lumina o ia pe drumul cel mai scurt, și acțiunile oamenilor converg spre comportamentul de minim efort. De ce? Deoarece lumea e un loc tare confuz și complicat, în care mintea caută fără încetare modele și cauze pe care, din motive de supraviețuire, trebuie să le găsească, bune sau proaste, în timp util. Iar logica e lentă, energofagă. Și fricoasă, mai ales: în fața unei amenințări, dă bir cu fugiții lăsându-ne pradă emoției. În particular, alegem să credem mai degrabă într-o minciună simplă și coerentă decât într-un adevăr sofisticat. Preferăm viteza în defavoarea preciziei.  Nici nu e de mirare: ne tragem din niște ființe lipsite de coarne, gheare sau colți, a căror singură …

Cât de obiectivi suntem cu... obiectivele?

„A fost odată ca niciodată Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. S-au căsătorit de tineri, au avut mulți copii, și și-au condus împărăția în armonie până la adânci bătrâneți, bucurându-se de dragostea supușilor și respectul zmeilor și vrăjitoarelor. Ș-am încălecat pe-o șa etc.”. Privită „la rece”, povestea pare mai neverosimilă decât orice basm; n-ar putea convinge nici măcar un copilaș. Și cu toate acestea, „la cald”, de multe ori avem tendința să reacționăm ca și cum am crede în astfel de utopii. Iar când vine vorba de ceea ce vrem, adoptăm uneori o manieră ușor solipsist-infantilă, ca și cum lumea ar fi fost creată ca să ne facă nouă pe plac, inclusiv să se supună obiectivelor noastre. Fără îndoială, obiectivele au rostul lor – dacă scopul dă intenției noastre o formă, obiectivul e acela care, atunci când e bine definit, îi dă un conținut. Dar cu ce se deosebește obiectivul față de ambiguitatea unei simple dorințe sau, de ce nu, a unui mare ideal? Prin concretețe. Obiectivul este, sau …

Nefericirea de a-ți căuta mereu fericirea

Se spune că un discipol Zen care a atins starea de iluminare ar fi fost întrebat de ceilalți „Cum e? Cum te simți acum?” „La fel de mizerabil”, ar fi răspuns acesta. Răspuns care mi se pare nu o dată, ci de două ori corect. Prima dată, fiindcă e validat de milenii, de tradiția religioasă. Religia, indiferent că vorbim de buddhism sau de creștinism, ne învață că fericirea, așa cum o căutăm noi azi în varianta ei pământească, nu are mai nimic de-a face cu desăvârșirea spirituală. Ne naștem și pierim în durere, iar suferința ne însoțește în toată scurta noastră existență. Asta e natura vieții, ca suferința să fie o constantă iar fericirea mai degrabă un accident. Răspunsul discipolului mi s-a părut și a doua oară corect, fiindcă am avut nenorocul să-l validez prin propria experiență. Nu demult m-am pricopsit cu o criză de sciatică. Pentru cei care nu știu despre ce e vorba – și le doresc din toată inima să nu afle vreodată pe propria piele – s-a manifestat în cazul meu ca o durere, de l…

Fără menajamente, despre problemele de proiect

Îți bei liniștit cafeaua, pe Facebook, la birou. Te cheamă șeful și te informează radios că de azi răspunzi de un nou proiect. Dacă ți se întâmplă asta, cel mai probabil ești corporatist sau bugetar, dar nu neapărat. Poate că ai deja rolul în fișa postului sau e o desemnare ad-hoc. Poate că ți se umflă pieptul de mândrie la gândul „încrederii pe care ți-o acordă conducerea”, sau o iei ca pe leapșa unei sarcini în plus. Oricum ar fi, șeful și-a făcut treaba și ți-a pictat ținta pe spate. Toată lumea se liniștește, avem pe cineva care va răspunde pentru proiect, deci pot să-și vadă de ale lor în continuare. Te întorci în birou. Probabil că mai întâi te pui la curent cu ceea ce dă identitate noului tău proiect, și anume scopul, valoarea și durata sa; te ajută să-ți formezi o idee despre ce te așteaptă în continuare. Dacă proiectul e important, top-managementul te va susține, dar îți va și sufla fierbinte-n ceafă. Dacă nu e important, de exemplu un proiect intern, va fi aproape uitat de …

Suntem „leneși” de la natură, ceea ce ne transformă în potențiale victime ale „fake news”

„Azi noapte am visat că eram un fluture. Acum nu mai știu: sunt un om care a visat că e fluture, sau un fluture ce visează că e om?” spune o pildă taoistă. Dar noi, de unde știm că realitatea... există? Cum putem fi siguri că noi suntem „noi” cei care credem că suntem, cu mâini, picioare și toate cele? Ce dovadă avem că nu suntem doar niște simple creiere conectate la o mașinărie sofisticată stil Matrix, ce ne pompează non-stop în minte idei pe care noi luăm drept realitate obiectivă? Iată una dintre întrebările fundamentale ale filozofiei la care nu există încă răspuns. Prin urmare, dacă nu putem avea această certitudine a realității, atunci nu mai putem fi siguri de nimic. Orice – nu doar o știre – ar putea fi un „fake”. Unii se îndoiesc, sau chiar neagă existența lui Dumnezeu, dar câți dintre noi pun sub semnul întrebării existența realității? Cred că nu o face nimeni în viața de zi cu zi. Dacă ar face-o nu văd cum ar putea supraviețui tot punându-și probleme de genul: o fi reală s…

„Și prostia e un dar al Domnului, dar nu trebuie abuzat de el”

Odată, un om mai cu frica lui Dumnezeu decât agnosticul de mine mi-a spus că, aflat pe masa de operație, nimeni nu mai este ateu. Era argumentul adus de el în favoarea ideii de divinitate. I-am dat dreptate, dar probabil că nu așa cum și ar fi dorit s-audă. I-am zis da, atunci când are de-a face cu o amenințare omul își abandonează de cele mai multe ori logica cedând în fața instinctului de conservare. Cu alte cuvinte, omul s-ar face frate nu numai cu dracul ca să treacă puntea, ci și cu Dumnezeu și cu oricine sau orice i-ar putea oferi o șansă de salvare. Și asta nu pentru că am fi „slabi de înger”, ci fiindcă așa ne-au modelat milioanele de ani de evoluție, să ne agățăm de orice șansă de supraviețuire, oricât de mică sau neîntemeiată. Din păcate, manifestările homofobe din ultima vreme de la noi din țară mi-au întărit bănuiala că religiozitatea se află în relație de inversă proporționalitate cu raționalitatea. Plec de la premiza că știți deja la ce manifestări mă refer, așa că nu l…

„Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!” Pauza de țigară și dogma hărniciei

Sunt într-un Uber, în plină zi, pe lângă Arcul de Triumf. La volan, o doamnă agreabilă, undeva la 40 de ani. Plouă, deci aglomerație, deci mai mult stăm decât înaintăm. Observ în intersecție un polițist, de unde deduc că n-o să ne punem în mișcare prea curând. Inevitabil, îmi vine să „fumez” o țigară de-a mea, electronică. Din reflex de fost fumător prigonit până și în propria casă, observ instantaneu că doamna are un pachet de țigări desfăcut și mă simt încurajat să apelez la înțelegerea dânsei întru viciu. Nu mă înșel. Din vorbă în vorbă, îmi povestește despre fostul ei job, un post mărunt într-o mare corporație, unde șefa îi tot reproșa când lua o pauză de țigară: „Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!” Replica mă duce cu gândul la un dialog dintr-un film plasat în Algeria colonială a anilor ‘50. Doi localnici, tată și fiu, fumează în spatele prăvăliei unui francez ai cărui angajați sunt. „Tată, de ce francezii ne tot reproșează nouă, arabilor, că suntem leneși?” „F…

Ce calități apreciem la ceilalți? Propriul egoism ne face să prețuim mai mult un individ altruist decât unul cultivat

Suntem stresați. E un truism deja. Ne-am obișnuit cu stresul ca peștele cu apa – nici nu-i mai dăm atenție. Și totuși lucrurile nu stau chiar așa. O afirmație mai aproape de adevăr este „ne stresăm”. Nu suntem victime inocente ale stresului, ci avem partea noastră de vină. Iar una din sursele majore de disconfort este reflexul de a judeca – noi pe alții, noi pe noi înșine – și de a ne lăsa influențați de felul în care ne judecă ceilalți. Vine zilele trecute fii-mea cea mare, elevă în clasa a VI-a, și mă roagă să o ajut să improvizeze un dinamometru, ca temă primită la fizică. Profit de fericita ocazie că nu e cu ochii în vreun ecran și inițiez una dintre rarele noastre conversații pe teme școlare. Zic „rare” în comparație cu ce mai aud și eu că fac alți părinți, preocupați zilnic de evoluția școlară a odraslelor. Nu mă implic mai des fiindcă nu e cazul – ea fiind prima la învățătură, cu media 10 pe linie, fără ca noi, părinții, să fi fost vreodată nevoiți să intervenim. Revenind la d…