Treceți la conținutul principal

Firma animalelor


Muncim la birou peste program, muncim si acasa, muncim si in weekend. Stim ca stilul acesta de viata ne afecteaza calitatea vietii si cu toate acestea, nici macar nu ne plangem. Dimpotriva, ne facem un titlu de glorie din a fi "ocupati"; cei care nu "stau peste program" nu prea au sanse sa castige vreun concurs de popularitate printre colegi, necum vreo promovare. Dintr-o necesitate, munca a devenit, paradoxal, o virtute, transformandu-ne in membrii unui cult ce ne face sa ne ignoram familia sau chiar sanatatea. Un caz tipic de disonanta cognitiva, pe care il constientizam uneori abia pe patul de moarte. In cartea sa "The Top Five Regrets of the Dying", Bronnie Ware, o asistenta medicala pentru pacientii terminali, descrie regretul muribunzilor de a fi muncit prea mult si a nu fi petrecut suficient timp cu familia si prietenii.
Muncim pentru Firma animalelor.
A trecut mai bine de jumatate de veac de cand Orwell a publicat "Ferma animalelor", o satira la adresa socialismului sovietic si, in particular, a lui Stalin. M-a frapat aici mentalitatea legata de munca similara celei de azi, ceea ce m-a facut sa aleg "firma" drept simbol al capitalismului. In alegoria lui Orwell, vietatile din gospodarie isi alunga stapanii umani si instaureaza o ideologie conform careia toate animalele sunt egale si muncesc pentru propria lor bunastare. La fel ca si in societatea de azi, in ferma munca este declarata virtute. Porcii preiau conducerea si incet-incet instaureaza o dictatura, pe masura ce copiaza din comportamentul si atitudinea oamenilor. Celelalte animale ajung sa trudeasca mai mult ca inainte, primind ratii de mancare din ce in ce mai mici. In cele din urma, porcii se ridica in picioare, celelalte animale nemaifiind in stare sa ii deosebeasca pe respectivii de fostii stapani. Un final previzibil pentru noi, cei ce am asistat la prabusirea (temporara?) a visului sovietic. In mod paradoxal, se pare ca evolutia capitalismului a produs in plan individual efecte similare celor imaginate de Orwell, chiar daca acesta le gandise in contextul unei tranzitii de la capitalism la comunism, si nu invers. Paradoxul incepe sa se limpezeasca atunci cand stam sa ne gandim ce au in comun atat capitalismul cat si socialismul: democratia.
Dar cum a aparut democratia? La fel cum in Evul Mediu conflictul intre valorile crestine si cele militare a produs idealul – imposibil din punct de vedere logic – al cavalerului, asa si democratia este incercarea utopica de a media intre doua concepte care se bat cap in cap: libertatea si egalitatea. Libertatea duce in mod natural la inegalitate; egalitatea se poate obtine doar tragandu-i in jos pe cei de sus, deci incalcandu-le libertatea. Dincolo de toate definitiile posibile si privind intr-o perspectiva psihologica, democratia nu este altceva decat o impletire de contradictii si deci sursa unei noi disonante cognitive. Dar nu e un accident. Istoria e plina de astfel de situatii: in rand cu politica, nici teologia nu a stat deoparte – cum impaci logic existenta unui Dumnezeu atotputernic si atotbun cu cea a unui diavol independent?
Cui prodest? Cine are interesul si mijloacele de a cultiva astfel de disonante la nivelul societatii? Evident, Puterea, sub orice forma s-ar manifesta. Unde si de cand? Oriunde exista o organizare sociala, cel mai probabil din zorii civilizatiei. De ce? Pentru a obtine maximum de profit de pe urma individului. Si pentru a-si legitima actiunile. In fond, atat religia (vezi cruciadele, persecutiile) cat si stiinta (nazismul, socialismul sovietic) pot justifica orice atrocitate. Cum? Ca orice cult, dupa cum ii spune si numele, prin cultivarea dogmei si a repetitiei.
Sa aruncam o privire in istorie, sa vedem de ce instrumente dispunea Puterea – cei putini – pentru manevrarea celor multi. Pentru sclavul obtinut prin razboi, de alta limba si credinta, nu avea alt instrument decat forta. In cazul serbului legat de glie, religia ia locul biciului, cu amenintarea iadului si rasplata in rai. Insa catolicismul, o solutie adaptata feudalismului, condamna acumularea de capital si considera munca drept o pedeapsa divina pentru pacatul originar. Si in limba romana, cuvantul "munca" provine din slava veche, "monka", care insemna "chin", sens pastrat si azi. Cuvintele Bibliei, in special cele ale lui Iisus, s-au dovedit neconfortabile pentru viitorii capitalisti, care isi doreau respectabilitate pentru ei si productivitate pentru angajati, nu smerenia si obedienta de sorginte feudala. Asa s-a nascut protestantismul, care scotea Biserica din ecuatie si ridica munca la rang de virtute. Camatarii anatemizati de ieri au devenit bancherii respectabili de azi, iar profitul a devenit noul idol. Mama pacatelor nu mai era trufia, care afecta statutul nobililor, ci lenevia, care scadea profitul capitalistilor. Ce te deranjeaza mai mult: un betiv si afemeiat sau un lenes? Inclin sa cred ca primul e tratat cu indulgenta si chiar simpatie, asa cum ne arata politica recenta, blamul fiind rezervat lenesului.
Crucea s-a pierdut pe parcurs odata cu aparitia fie a consumerismului, fie a socialismului de diverse nuante. Dar cultul muncii s-a generalizat. Infamul slogan nazist "munca te elibereaza" pare a se strecura sub cele mai diverse forme in gandirea de zi cu zi. Chiar te elibereaza? E adevarat ca progresul tehnologic a atras dupa sine cresterea productivitatii, lucru care a incantat Puterea. Dar au azi muncitorii din constructii mai mult timp liber decat sclavii care au construit piramidele? Antropologii estimeaza ca omul primitiv, vanator-culegator, se ostenea cam 5 ore pe zi pentru a-si asigura supravietuirea sa si a familiei. Tu cat muncesti azi in acelasi scop?
De ce muncim? De nevoie, in primul rand, si apoi din conditionare. Repetarea dogmelor zilei incepe de la varste fragede. Ieri, religia iti cerea sa fii smerit, astazi scoala seculara te conditioneaza sa fii productiv, sa iei note bune. Cultul muncii e atat de persistent incat unii ajung sa se auto-convinga ca muncesc "din placere" – ii las aici deoparte pe ipocriti, ma refer doar la cei care chiar cred asta – cu toate ca e un non-sens din punct de vedere biochimic ce sfideaza pana si bunul-simt. Nici eu nu scriu de placere, ci in speranta iconoclasta de a ma de-conditiona, afirmand lucruri pe care multi le gandesc, macar din cand in cand, dar nu au curajul sa le exprime. Munca nu duce la vreo eliberare de dopamina, altfel ne-am inghesui sa muncim pe degeaba pana la epuizare. Daca n-ar fi o corvoada, munca n-ar mai trebui platita. Ba chiar am plati noi doar sa fim lasati sa muncim. Poate ca simtim uneori satisfactie, dar sa nu confundam asta cu placerea. Daca inca nu ti-e foarte clar ce e placerea, gandeste-te la cei 4F: fight (lupta), flight (fuga), feed (hranirea) si f...ck (pe asta o stii si singur). Dependenta de munca ("workaholism") nu e altceva decat expresia unui derapaj emotional care trebuie tratat, nu glorificat.
Primul lucru pe care il afli azi cand faci cunostinta cu cineva este profesia, nu cati copii are. Scriam mai demult aici despre dezechilibrul dintre munca si viata personala, in care familia a devenit o cursa contra cronometru, in timp ce biroul pare a fi un rai al socializarii, competentei si libertatii.
Ce urmeaza? Ca si pana acum, viitorul va fi modelat de tehnologie, in particular de inteligenta artificiala si medicina. Poate ca nu vom mai munci decat din vocatie si vom beneficia de venitul universal garantat, spun optimistii, inteligenta artificiala va lucra in locul nostru. Dar asta se intampla si azi, avem masini care ne ajuta, insa trecutul ne arata ca exista o relatie de inversa proportionalitate intre productivitate si timpul liber. Asa ca ar putea fi la fel de posibil, gratie medicinei, sa muncim non-stop. Sau ambele variante la un loc. Sau cu totul altceva.
Celor care ma vor acuza ca generalizez, ca in firma lor nu e asa etc, le repet ce am spus si altadata: atunci cand incerci sa sintetizezi manifestarile oamenilor, unici ca biologie si experienta de viata, e imposibil sa nu atingi un oarecare nivel de generalizare. Altfel as scrie doar despre atomi si molecule, nu? Ca numai acolo exista uniformitate. Teoretic. Si dac-ar fi sa iau in considerare si incertitudinea de la nivel cuantic... n-as mai scrie despre nimic. Asadar, faptul ca am generalizat nu inseamna nimic altceva decat ca aspectele despre care scriu se regasesc intr-o masura mai mica sau mai mare, in fiecare companie.
Ce e de facut? Dilema: daca glorifici munca, pierzi mai intai in plan personal, si apoi profesional. Daca nu, e invers: pierzi in plan profesional si apoi personal. Asa ca fa ce vrei, doar sa poti dormi linistit noaptea. Pentru ca, pana la urma, tot o sa regreti ceva.