Treceți la conținutul principal

Iluzia meritului si mitul gandirii pozitive


Odata, demult, niste calatori au dat peste un copac nemaivazut, imens, vechi de cand lumea. S-au apropiat de el si plini de curiozitate s-au apucat sa-l studieze. Radacinile erau groase si intortocheate. Trunchiul, plin de noduri si scorburi. Crengile, strambe. Frunzele, amare. Fructele, mici si fara nici un gust. Intr-un cuvant, copacul n-avea nici o calitate, nici un merit. Calatorii au notat totul si au plecat mai departe. Iar copacul a mai trait inca o mie de ani netulburat, pana cand a murit nu taiat de oameni, ci de batranete.
Spre deosebire de acel copac, noi traim marcati de merit, intr-o meritocratie chiar. "Este meritul meu!" iti spui atunci cand ai succes. "Nu meritam asta!" oftezi cand o dai in bara. "O sa reusesc, fiindca merit!" spui privind cu speranta in viitor. E omeneste sa fii tentat sa-ti asumi succesul si sa dai vina pe altii pentru esecurile tale, e sanatos sa privesti increzator inainte. Si totusi, ce e meritul? Si mai ales, cum il masuram?

In mentalul colectiv, meritul e o cauza a succesului. 

Asa ca sa ne oprim o clipa asupra succesului, mai inainte de a investiga notiunea de "merit". Cum masuram succesul cuiva? De obicei prin averea, puterea, placerea si prestigiul de care se bucura la nivel social. Sau mai simplu, prin bani. Asadar, coordonatele succesului sunt tangibile, relativ masurabile. Asta ne duce la gandul ca si meritul ar trebui sa fie ceva la fel de masurabil. Oare asa sa fie?
Suntem educati sa credem, inca din leagan, ca meritul e o combinatie de munca si talent. Ambele masurabile: munca in ore de efort, talentul de experti. Asa s-a nascut mantra cultului muncii: "Cultiva-ti talentul prin munca si vei avea succes!". Nu, zau! Daca ar fi asa, geniile si sclavii ar fi printre milionari. Guvernele ar fi pline de savanti, artisti si filozofi. Or, e suficient sa faci apel la cunostintele tale generale si la bunul simt, nu ai nevoie de statistici, ca sa realizezi ca lucrurile stau chiar pe dos.
In realitate, succesul are la baza in cea mai mare parte sansa, si in rest furtul. Succesul il obtii intr-o mare tombola a vietii la care participam toti, iar unii dintre noi, putini e drept, mai si triseaza. Sa nu uitam avertismentul al lui Socrate: cautarea exclusiva a succesului este principalul semn al unui suflet bolnav. Succes prin jocul sansei. Sansa de a te naste in societatea potrivita la timpul potrivit. Sansa de a avea o familie care sa-ti dea gene bune. Sansa de a primi o educatie pe masura si de a intalni oamenii care sa te promoveze. Sansa de a intalni oportunitatile de tot felul, de la o mostenire la o afacere.
Iar acolo unde nu e sansa, e jaful. Sa ne uitam in istorie: unde ar fi bogatii lumii de azi fara piraterie, colonialism, sclavie, munca copiilor, practici comerciale neloiale si intotdeauna, munca cea prost-platita. Cat despre imbogatitii nostri post-revolutionari... citeste si tu presa si sa asteptam justitia sa-si spuna cuvantul.
Aici iti simt revolta. Te aud spunand indignat: "Cum adica, toata munca si talentul meu nu conteaza deloc? Vrei sa spui ca tot ce am realizat in viata e rodul intamplarii???" Hai sa vedem. Eu nu zic ca munca si talentul nu au locul lor. Dar chiar si la loterie trebuie sa muncesti ca sa-ti platesti biletul, iar de-a lungul vietii poti cheltui chiar o avere fara sa castigi nimic. Ba as indrazni sa spun ca loteria e mai dreapta decat viata, fiindca la loterie nu se trezeste nimeni cu castigul in buzunar si nefacand nimic, pe cand in viata se mai intampla sa mostenesti averi. Si totusi, cand cineva castiga marele premiu la loto, nu este laudat pentru investitia si inspiratia lui, ci este invidiat pentru noroc. Asa ca tu de ce crezi ca ar trebui sa fii laudat pentru munca si talentul tau? Prin ce difera reusita ta de a lui? Amandoi ati investit efort si ati avut succes datorita sansei. Eu unul nu vad nici o diferenta semnificativa.

Ideea ca meritul este o combinatie de calitati si efort este cel putin un mit, o impletire de putin adevar si multa fictiune. Ba mai mult, este o iluzie, ba uneori chiar o minciuna, un neadevar afirmat cu buna-stiinta de persoane care stiu foarte bine ca nu e asa. Cui prodest? Cine sunt acestia? Evident, cei care se bucura acum de succes. Este mult mai onorabil sa afirmi ca te-ai ridicat prin efort si calitati personale, decat sa recunosti ca ai avut noroc si, poate, ai mai si trisat. Si totusi, de ce ceilalti cred intr-o minciuna? Deoarece celor ce aspira la succes, minciuna asta le alimenteaza iluzia controlului, ca prin munca si talent vor reusi si ei. La fel si cei care au dat-o in bara, se consoleaza cu ideea ca esecul lor e temporar si ca poate fi depasit. Toata lumea care cauta succesul (si cine nu-l cauta azi?) pare fericita sa se minta asa. Meritul secular a inlocuit azi virtutea religioasa, fiind mult mai atragator. Inainte, daca erai virtuos, ajungeai in raiul ceresc dupa moarte. Azi, daca esti merituos vei avea raiul pe pamant, inainte de a muri.
Nu sunt singurul care gandeste asa. Chiar si un rechin financiar ca Andrew Carnegie a recunoscut ca bunastarea se o datoreaza societatii si nu unui "efort herculean al indivizilor". Warren Buffet, al doilea om ca bogatie din SUA, spune ca daca ar fi dus in Peru sau Bangladesh, s-ar vedea cat de putin poate produce talentul intr-un mediu ostil. Herbert Simon, laureat al Premiului Nobel pentru economie, estimeaza ca cel putin 90% din castigurile populatiei din SUA si nordul Europei se datoreaza "contributiei societale" – mai pe romaneste, norocului de a te naste in societatea potrivita la timpul potrivit.

Revenind asupra meritului, vedem ca acesta se incadreaza in curentul mai larg al mitului gandirii pozitive, un alt non-sens drag tuturor ridicat la rang de dogma. Ii spun mit si nu minciuna, fiindca nu am identificat pana acum un beneficiar direct; gandirea pozitiva imi pare mai degraba o iluzie decat o manipulare, iluzia fiind aceea ca-ti poti controla gandurile si emotiile. Daca ar fi asa, am fi permanent in extaz. Si cu toate astea, indemnul de a gandi pozitiv e omniprezent, cu toate ca gandurile asa-zis negative se manifesta independent de vointa noastra. Faptul ca noi incercam sa nu le dam curs nu le neaga existenta. In fapt, gandirea pozitiva se rezuma la o cenzura, la o suprimare constanta a gandurilor negative, ceva de genul "Sa fiu atent sa NU cumva sa am vreun gand negativ!" Prealaudata gandire pozitiva se bazeaza pe o negatie permanenta, transformandu-se intr-un soi de algebra absurda, inversata, in care plus cu plus da minus.

In gandirea pozitiva, meritul e o valoare absolut... pozitiva. Dar reflecteaza putin asupra copacului din primele randuri. Daca ar fi fost plin de merite, ar fi fost taiat de mult, nu? Ceea ce ma face sa intreb.. Oare cat "se merita" sa fii merituos? :)