Treceți la conținutul principal

Succesul, prin merit sau șansă? Cât contezi tu și cât datorezi societății


Randurile de fata se adreseaza oamenilor obisnuiti, cei carora viata nu le-a oferit suficiente sanse pentru a se pune în valoare. Am de obicei o perspectiva utilitarianista: sa ajut multi, cu riscul de a indigna cativa. Daca tu te consideri unul dintre "oamenii realizati", cei care se felicita pentru succesul datorat în exclusivitate propriului talent si muncii depuse, te pun în garda ca vei fi cel putin dezamagit. Acesta nu e un articol motivational de natura sa întretina iluziile celor care se simt deja bine, dar vor sa se simta si mai bine. Am scris în gand cu cei multi despre care societatea spune ca nu sunt suficient de "merituosi".

Chiar asa, ce e cu meritul asta? Cand ai succes, afirmi cu mandrie: "E meritul meu!" Cand o dai în bara, te consolezi: "Nu meritam asta!" Cand urmaresti un scop, îti spui cu speranta: "Voi reusi, fiindca merit!" Foarte convenabil meritul asta, pe orice vreme. În cultura noastra, de la cea elitista la cea populara, meritul pare o conditie necesara si, aproape întotdeauna, suficienta a succesului. Dar care îi sunt ingredientele? Suntem inoculati din frageda copilarie sa credem ca meritul ar fi alcatuit din mai mult sau mai putin talent, dar întotdeauna cultivat cu multa, multa munca. E si o proportionalitate aici: cu cat esti mai merituos, cu atat ai mai mult succes.

Oare asa sa fie? Tare ma îndoiesc. Pai dac-ar fi asa, în varful piramidei succesului ar sta geniile si sclavii, iar guvernele lumii ar fi pline de virtuozi si savanti, nu? Nici n-ai nevoie de statistici ca sa vezi ca nu e asa. E suficient sa deschizi o carte de istorie. Sau daca n-ai chef de efort intelectual, sa citesti stirile sau sa te uiti în jur la cunoscutii tai. "Vaaai", parca si vad un comentariu, "dar citeste biografiile oamenilor de succes, sa vezi ce importanta a avut munca si talentul lor!" Asa o fi, îi raspund de pe acum, dar din pacate nimeni nu a scris biografiile celor care au dat chix, fiindca - cine ar vrea sa citeasca asa ceva? Totusi, daca s-ar scrie, ai vedea acolo ca sunt cu mult mai multi cei care au investit volume comparabile de talent si munca, dar nu au avut succes. Ceva, ceva, tot mai poti ghici si în biografiile marilor artisti sau ale oameni de stiinta: de cat "succes" s-au bucurat cei mai multi dintre ei în timpul vietii. De exemplu, despre Vincent van Gogh stim ca a vandut un singur tablou în viata sa, "Via rosie", cu toate ca fratele sau Theo era negustor de arta, fiind mereu alaturi de Vincent. Ca sa nu mai vorbim de circumstantele tragice ale mortii artistului.

Bun, si atunci ce sta la baza succesului? V-o spun pe sleau: norocul de cele mai multe ori, si un pic de furt, uneori. Viata e mai degraba o loterie decat un concurs, o loterie la care participam toti, iar unii dintre noi, putini e drept, mai si triseaza. Succesul se obtine în mare masura prin jocul sansei. sansa de a te naste în societatea potrivita la timpul potrivit. sansa de a avea o familie care sa-ti dea gene bune. sansa de a primi o educatie pe masura si de a întalni oamenii care sa te promoveze. sansa de a întalni oportunitatile de tot felul, de la o mostenire la o afacere. Iar acolo unde nu e sansa, e jaful. Sa ne uitam în istorie: unde ar fi bogatii lumii de azi fara piraterie, colonialism, sclavie, munca copiilor, practici comerciale neloiale si întotdeauna, munca prost platita... Cat despre îmbogatitii nostri post-revolutionari, sa asteptam justitia sa-si spuna cuvantul.

Nu sunt singurul care gandeste asa. Chiar si un rechin financiar ca Andrew Carnegie a recunoscut ca bunastarea se datoreaza societatii si nu unui "efort herculean al indivizilor". Warren Buffet, al doilea om ca bogatie din SUA, spune ca daca ar fi dus în Peru sau Bangladesh, s-ar vedea cat de putin poate produce talentul sau într-un mediu ostil. Herbert Simon, laureat al Premiului Nobel pentru economie, estimeaza ca cel putin 90% din castigurile populatiei din SUA si nordul Europei se datoreaza "contributiei societale" – mai pe romaneste, norocului de a te naste în societatea potrivita la timpul potrivit.

Aici prevad cum apare un nou comentariu indignat: "Cum, toata munca si talentul meu spui ca nu conteaza deloc? Tot ce am realizat eu în viata e rodul hazardului???" Pai nu zic ca munca si talentul nu-si au locul lor. Dar ele doar îti cumpara un bilet la loteria vietii. Poti cheltui insa chiar si o avere pe bilete fara sa castigi nimic. Ba as îndrazni sa spun ca loteria e mai dreapta decat viata, fiindca la loterie nu se naste nimeni cu castigul în buzunar, asa cum se întampla uneori în viata. Apoi, cand cineva castiga marele premiu la loto este invidiat pentru noroc, nu pentru investitie. Asa ca tu de ce crezi ca ar trebui sa fii laudat pentru munca si talentul tau? Prin ce difera reusita ta de a lui? Amandoi ati investit si ati avut succes datorita sansei. Eu unul nu vad nici o diferenta semnificativa. Ai fi de apreciat doar în masura în care ai da dovada ca întelegi rolul esential pe care l-a jucat societatea în succesul tau si te-ai gandi sa o recompensezi sub forma de proiecte caritabile.

si totusi, daca e atat de evident, cui îi foloseste iluzia asta a meritului? Evident, celor care se bucura acum de succes. Este mult mai onorabil sa afirmi ca te-ai "ajuns" prin efort si calitati personale, decat sa recunosti ca ai avut noroc si, poate, ai mai si trisat. si totusi, de ce si ceilalti cred în asta? Deoarece celor ce aspira la succes, aceasta minciuna le alimenteaza speranta ca prin munca si talent vor reusi si ei. La fel si cei care au dat-o în bara, se consoleaza cu ideea ca esecul lor e temporar si ca poate fi depasit. Toata lumea care cauta succesul (si cine nu-l cauta azi?) pare multumita cu scamatoria asta. Da un sens vietii fiecaruia.

Ok, am tot vorbit despre meritul asta, ca e asa si pe dincolo, dar la urma-urmei, cat e de important pentru a fi împacat cu viata ta? Pai nu exista un raspuns unic, fiecare cu viziunea lui. Dar pot sa va dau drept indicatie o povestioara Zen: Odata, demult, niste calatori au dat peste un copac nemaivazut, imens, vechi de cand lumea. S-au apropiat de el si plini de curiozitate s-au apucat sa-l studieze. Radacinile erau groase si întortocheate. Trunchiul, plin de noduri si scorburi. Crengile, strambe. Frunzele, amare. Fructele, mici si fara nici un gust. Într-un cuvant, copacul n-avea nici un merit. Calatorii au plecat mai departe dezamagiti si au uitat de el curand. Iar copacul a mai trait înca o mie de ani netulburat, pana cand a murit, nu taiat de oameni, ci de batranete...