Omul e o fiinta mai agresiva ca altele. Nu stiu daca e cea mai agresiva dintre toate, in orice caz este indeajuns cat sa se poata catara in fruntea lantului trofic. Sa domine planeta. Sau cel putin asa ne place sa credem, fiindca nu stiu ce parere ar putea avea insectele despre asta. Omul e atat de agresiv incat atunci cand nu poarta un razboi impotriva cuiva, se intoarce impotriva sa insusi. Poate ca asa se explica de ce statisticile reflecta urmatorul paradox: in timp ce traim in cea mai pasnica epoca din istorie, cifrele legate de depresie si anxietate cresc intr-un ritm alarmant. Cumva, pare ca, in lipsa unui inamic real, am ajuns sa gandim impotriva-ne.
Practic mindfulness de ceva timp. Ca idee, mindfulness poate fi vazut ca o terapie seculara de reducere a stresului de inspiratie Zen, un fel de buddhism fara Buddha. Asa am capatat deprinderea de a-mi monitoriza emotiile si gandurile – nu toate, pentru ca ar fi imposibil, ci doar cele care-mi creeaza disconfort. Astfel reusesc sa-mi depasesc starile de anxietate redusa – marea majoritate – in cazul celor mai intense apeland tot la anxiolitice. In cazul meu, doar la atat se reduce utilitatea acestei practici: nu am atins nirvana, nu sunt mai fericit si nu am niciun motiv de natura sa ma faca sa cred ca s-ar putea schimba ceva in viitor. La urma urmei, traiesc intr-o societate de consum si nu intr-o manastire Zen.
Nu va ridic in slavi aceasta practica si pentru ca in lume exista un scepticism bine intemeiat cu privire la eficienta ei. Din punct de vedere stiintific, mindfulness intra in aceeasi galeata cu alte abordari alternative gen yoga, acupunctura si homeopatia, in care rezultatele obtinute sunt de natura foarte subiectiva, adica raportate pe cuvant de onoare. Nici din punct de vedere religios nu sta mai bine: buddhistii o contesta ca fiind o practica decuplata de etica, fiindca ce valoare poate avea atunci cand ideile sunt formatate de asa maniera incat sa poata fi adoptate de fortele armate sau de corporatiile ce polueaza planeta?
Dincolo de tot scepticismul, nu pot sa zic ca mindfulness ca instrument mi-a fost inutil, ci doar limitat, deoarece simplul fapt de a-mi identifica si lasa sa se disipe trairile negative nu a fost suficient pentru a preveni reaparitia acestora. Mai aveam nevoie de ceva. Asa ca m-am intors catre colegii intru spirit ai buddhistilor, si anume stoicii. Daca buddhistii utilizau meditatia ca o practica de atingere a nirvanei, stoicii foloseau rationamentul ca un mijloc de a trai in armonie cu natura. Asa ca am cautat sa capturez ideile care-mi creau disconfort si, in loc sa le las sa dispara in neant, le-am pus pe hartie si le-am luat la puricat. N-am sa fac aici inventarul lor si nici macar un top, pentru ca m-am gandit la ceva mai interesant: in loc sa va dau niste pesti, mai bine va arat cum ii pescuiesc eu.
Concret, am realizat ca o buna parte din gandurile mele toxice pot fi puse sub forma unor convingeri irationale de tip "trebuie sa": trebuie sa fiu mai bun, mai productiv, mai slab, mai odihnit, mai activ, sa fac asta sau aia... Sau trebuie ca sotia, copilul, seful, colegul, profesorul, medicul, vanzatorul sa... De ce consider aceste convingeri ca fiind irationale? Pentru ca nimic din acest univers nu e facut sa fie pe placul cuiva. Prin urmare nu trebuie sa umblam umili ca si cum am fi datori oricui, dar nici aroganti ca si cum lumea ne-ar datora ceva. Nu trebuie sa demonstram nimic nimanui. Nimeni si nimic nu "trebuie sa..." fata de nimeni, nici macar fata de el insusi. Nici macar legile naturii nu sunt de tipul "trebuie sa..." ci au un caracter statistic si se aplica doar in anumite conditii. Asa ca a nutri convingerea ca lumea "trebuie sa" se incline in fata vointei cuiva sfideaza cel mai elementar bun-simt. Si devine un izvor nesecat de suferinta emotionala prin frustrare. Pentru ca oricat de buna ar fi o idee, ea da rezultate nocive atunci cand e pusa in aplicare sub imperiul unei motivatii toxice.
De ce gandim asa? Pentru ca asa am fost conditionati de familie, scoala si, in sens mai larg, de societate. Si pentru ca suntem indemnati si ne e mai usor sa credem decat sa rationam pe cont propriu si pana la capat. In fond, societatea are propriul interes de a obtine o anumita uniformitate in gandirea indivizilor de natura sa asigure trainicia tesutului social, si nu e interesata decat tangential de impactul pe care acest dresaj il are asupra individului. Da, societatea iti poate oferi dreptul de a-ti cauta fericirea, dar nu se si obliga sa ti-o asigure in vreun fel. Iar ceea ce iti doresti cu adevarat e de cele mai multe ori ocultat de aceste prejudecati.
Asta nu inseamna ca trebuie sa ne aruncam in extrema cealalta, a anarhiei, renuntand la orice responsabilitate. Pentru a ne elibera de sub tirania dogmei lui "trebuie sa" e suficient sa operam la nivel semantic inlocuind "trebuie" cu "prefer" (sau similar). Dintr-o data lucrurile vor capata o alta dimensiune, obtuzitatea lasand loc reflectiei fara ca asta sa ne diminueze responsabilitatea. Bineinteles ca schimbarea launtrica nu va avea loc peste noapte. Niste convingeri dogmatice cimentate de altii, prin repetitie zilnica, in ani si ani nu se vor lasa duse doar prin cateva puseuri filozofice. Pe langa reflectie, concluziile vor trebui puse in practica si asta cere curaj si rabdare. Si ceva abilitate fiindca nu e de colo sa iei convingerile populare in raspar. Si, ca orice lucru de valoare, are si un pret pe masura: modificarea armaturii intelectuale poate face mai dificila integrarea in puzzle-ul social.
In plus, situatia nu e chiar asa simpla: exista si situatii in care suntem fortati de exemplu de puterea statului sau de tirania vreunui personaj fata de care viata ne-a pus intr-o pozitie defavorabila. Atunci ne supunem. Dar asta nu inseamna ca ne-am pierdut libertatea interioara. Pentru ca ceea ce faci cu pistolul la tampla, din constrangere si nu din convingere, nu te defineste. Nu pledez pentru oportunism ci pentru inteligenta.
Merita efortul? Eu zic ca da. Atunci cand imi aliniez asteptarile la realitate, ma simt mai aerisit, ca si cum as avea mai mult spatiu launtric. E aceeasi senzatie pe care o am atunci cand imi rearanjez mobilierul renuntand la tot ce e vechi sau inutil. Desi volumul camerei ramane neschimbat, simt ca am mai mult spatiu util. Un spatiu in care sa pot aseza lucrurile care-mi aduc bucurie in viata...