Sunt un anxios-depresiv din naștere, trăitor într-o societate ce încă face din suferința psihică un stigmat. Fac parte dintr-o minoritate (sau majoritate deja?) invizibilă, discriminată zilnic și dintotdeauna. Discriminare începând cu etichete gen „bolnav mintal”, trecând printr-o ortodoxie conservatoare cu orice preț ce tratează depresia și sinuciderea drept „păcate capitale”, iar anxietatea drept „plăcută lui Dumnezeu”, și „evoluând” până la sufocanta cultură corporatistă de tip „SMILE or DIE!” Dacă nu aș fi avut șansa să întâlnesc psihologi și psihiatri luminați, puteam foarte bine să zic că, din punct de vedere al sănătății mentale, noi n-am ieșit încă din „canonul” Evului Mediu.
Așa că scriu din dorința de a insufla celor ca mine un pic de curaj să-și recunoască față de ei înșiși suferința și să meargă la medic, ca mai apoi să capete puterea de a o afirma măcar față de familie și colegi. Depresia și anxietatea sunt doar expresia unui dezechilibru biochimic la nivel cerebral și trebuie privite la fel ca orice altă boală cronică. Nu sunt defecte de caracter, nici păcate, nici proastă creștere, nici lipsă de politețe sau mai știu eu ce le poate trece altora prin cap.
Mi-am petrecut copilăria și adolescența într-o societate socialistă ce-i închidea pe dizidenți la „nebuni”, iar mai apoi tinerețea într-un mediu corporatist îmbibat cu „gândire pozitivă”. Adică într-o algebră emoțională bizară în care plus cu plus ajungea să-mi dea mereu cu minus. O jumătate-de-gândire șchioapă, ce nu e altceva decât vechea „frică de Dumnezeu” trecută prin filieră protestantă și mai apoi secularizată.
Modelată conform așteptărilor feudale, morala a pus inițial trufia în fruntea listei „păcatelor”, deoarece amenința statutul „unșilor lui Dumnezeu”. Apoi au apărut capitaliștii, care își doreau angajați mai degrabă productivi decât obedienți. Morala s-a mulat din nou pe așteptările noii puteri proclamând de data asta lenevia drept „mama păcatelor”. Pe măsură ce știința l-a împins pe Dumnezeu în fundalul mentalului colectiv, morala s-a adaptat funcție de context, devenind fie „etica muncii” socialistă, fie actuala „gândire pozitivă” capitalistă. O etică ce pune în locul lui Dumnezeu pe mamona. Adică profitul.
În contextul acestei „gândiri pozitive” ce-mi exacerba înclinația spre perfecționism, anxietatea m-a ținut din punct de vedere profesional într-o stare de spirit cvasi-permanentă gen „sunt bun, chiar foarte bun, dar eu pot mai mult”. Nu e doar „meritul” meu aici, am avut și destui manageri pricepuți în a cultiva astfel de stări în rândul angajaților. De ce nu am mers atunci la psihiatru? Deoarece societatea în care trăim ne împinge să negăm suferința psihică până când aceasta devine insuportabilă. Dacă nu doare, nu e suferință adevărată, nu? Nu ești bărbat, îți demoralizezi colegii, strici imaginea firmei, oricine se poate preface că e deprimat ca să scape de muncă, mâine vor face toți la fel etc. etc. Știți refrenele corporatiste.
Așa că, atunci când angoasa existențială mi-a devenit insuportabilă, am căutat refugiul în religie în loc de medicină. Căzând din lac în puț și prelungindu-mi astfel cu vreo doi-trei ani suferința. Suferința mea și a familiei, bineînțeles. Care religie să fie? N-aveam niciun criteriu și nicio înclinație, așa că, din comoditate și conformism cumva, am ales practicarea ortodoxiei. M-am gândit că o avea Dumnezeu vreun plan, ceva, cu mine, de moment ce a îngăduit să fiu botezat în această tradiție.
La început a fost bine. Găsisem o ordine în lumea asta irațională care îmi alimenta, ca bonus, trufia de „superior moralmente altora”. Dar zelul religios a durat prea puțin timp. Mai întâi, practica mi s-a părut inconvenabilă: în fiecare duminică mă regăseam în dilema de a merge la slujbă sau a-mi petrece timpul cu familia. Apoi m-am întrebat de ce teologii au încadrat depresia (akedia) în rândul păcatelor capitale, omițând anxietatea. Deși religia nu-mi pare a fi în sine un generator de anxietate, cu siguranță este un beneficiar al acesteia. De ce? Depresivul nu e un bun credincios, în lehamitea lui de toți și de toate. Pe când anxiosul este guvernabil, e un teren fertil, avid să-și pună angoasele pe seama diavolului. Obsesia păcatului îl face să graviteze pe o orbită „plăcută lui Dumnezeu”.
În plus, râvna mea în a practica virtutea îmi alimenta anxietatea, în loc să o domolească. Iar depresia mă făcea să mă simt și mai „nevrednic”. Nici n-am mai discutat cu duhovnicul situația, știam de ce. Evident, nu aveam suficientă... credință, nu? Dar cum ai putea să rămâi neperturbat într-o societate de consum pe ai cărei pereți reali și virtuali defilează reclame și nu icoane? Efortul mi s-a părut covârșitor. M-am simțit un inadecvat trăind după principii modelate pentru epoca bronzului, nu cea a siliciului. Îmi scanam în permanență mintea de păcate, nerealizând adevărul elementar că nimeni nu are control asupra gândurilor și nici emoțiilor sale. Dacă ar avea, ar fi un etern fericit, nu?
Și apoi, breșa finală. Cea în plan rațional, filozofic. Știți voi, vechile întrebări, pe care reușisem până atunci să le bag cumva sub covor. Dacă Dumnezeu e atotputernic și atot-bun, de ce îngăduie existența unui diavol independent? De ce mor copiii? Răspunsul dat lui Iov nu m-a satisfăcut. Mi s-a părut că Dumnezeu i-a cam pus pumnul în gură. Cred că nici măcar fii-mea de 12 ani n-ar accepta un așa răspuns din partea mea, cât i-oi fi eu de tată...:) O fi vreun plan divin, nu zic nu, dar ce folos dacă eu nu-l înțeleg? E ca și cum n-ar fi. Dumnezeu ori e incompetent, ori se amuză meschin pe seama suferinței umane. Niciuna din variante nu mi s-au părut prea... apetisantă.
La scurt timp am început tratamentul cu antidepresive și anxiolitice. Apoi cu meditația mindfulness, un Zen secularizat. Ambele m-au ajutat să mă eliberez treptat de obsesia căutării virtuții prin practica religioasă sau prin odrasla ei atee, gândirea pozitivă. Dispărând starea de fond anxios-depresivă, conștientul n-a mai fost nevoit să-și fabrice obișnuitele povești cu iz religios prin care-mi explicam trăirile. Am reușit să renunț atât la „prietenii” cât și la „dușmanii” imaginari. Cred că am ajuns în punctul de echilibru în care o minte sănătoasă adăpostește în egală măsură, și cu măsură, credința și îndoiala. Cum? Primul pas a fost acela de a nu le lua prea în serios pe niciuna din ele. Și nici pe mine însumi. Fără a avea o credință ești un sceptic, iar fără a nutri îndoiala, un habotnic. Ambele sunt poziții-capcană sterile intelectual, atunci când nu devin periculoase pentru tine și cei din jur.
Da, știu, psihologii mi-ar spune că am o problemă, că prezint un caz tipic de disonanță cognitivă. Însă antropologii ar fi de o altă părere, considerând capacitatea de a cultiva disonanțele ca pe un avantaj evolutiv. La scară mare, însăși istoria pare a izvorî din astfel de contradicții gen cruce versus sabie sau libertate versus egalitate. Am învățat să-mi gestionez disonanțele, precum și celelalte dificultăți, cu ironie. Și auto-ironie. Umorul e o resursă terapeutică mult prea subestimată. După părerea mea, nu trebuie să luăm aproape niciodată lucrurile prea în serios. Chiar și în cazul unei nenorociri, putem să ne lamentăm doar atât timp cât avem mai avem resurse. Odată ce suferința devine insuportabilă, singurul lucru pe care-l mai putem face este hazul de necaz.
Anxietatea nu e nicidecum o virtute, fiindcă nu te-ai născut ca să trăiești ca un iepure. Nu te-a „echipat” evoluția pentru un așa stil de viață. Cum spune și Iisus: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6:34). Dacă tradiția creștină punea depresia pe seama unui „demon al amiezii”, eu aș trece anxietatea în contul unui „demon de toată ziua”, care nu te părăsește niciodată. Cea mai mare izbândă a celor doi „demoni” e să te facă să crezi că, în fapt, ei nu există, ci tu ești un incapabil, un incompetent și un „defect”. Așa că „rezolvă-i” în stil medieval. Exorcizează-i. Cum? Păi, așa cum ai văzut în filmele de groază...:) Mai întâi numește-i. Recunoaște față de tine că suferi de anxietate și/sau depresie. Apoi mergi cât mai repede la un specialist care să te ajute să-i „aghesmuiești” cu medicație și să-i „afurisești” prin psihoterapie. Nu există remedii alternative, nu căuta alinarea în mai știu eu ce altă parte, fiindcă nu faci altceva decât să-ți prelungești inutil suferința. Poate că „alternativele” o să te facă să ți se pară că te simți mai bine pe moment, dar nu e altceva decât placebo. Acceptă-ți slăbiciunile și treptat te vor accepta și cei din jur. Fiindcă nu ai fi tu însuți fără ele, ai fi doar o jumătate de om. Îndrăznește să trăiești și să lupți pentru lumea ta, fiindcă anxietatea și depresia, ca orice „demoni”, nu-ți pot lua nimic altceva decât ceea ce le dai chiar tu.
Articol apărut în Contributors
Articol apărut în Contributors