Ce calități apreciem la ceilalți? Propriul egoism ne face să prețuim mai mult un individ altruist decât unul cultivat

Suntem stresați. E un truism deja. Ne-am obișnuit cu stresul ca peștele cu apa – nici nu-i mai dăm atenție. Și totuși lucrurile nu stau chiar așa. O afirmație mai aproape de adevăr este „ne stresăm”. Nu suntem victime inocente ale stresului, ci avem partea noastră de vină. Iar una din sursele majore de disconfort este reflexul de a judeca – noi pe alții, noi pe noi înșine – și de a ne lăsa influențați de felul în care ne judecă ceilalți.

Vine zilele trecute fii-mea cea mare, elevă în clasa a VI-a, și mă roagă să o ajut să improvizeze un dinamometru, ca temă primită la fizică. Profit de fericita ocazie că nu e cu ochii în vreun ecran și inițiez una dintre rarele noastre conversații pe teme școlare. Zic „rare” în comparație cu ce mai aud și eu că fac alți părinți, preocupați zilnic de evoluția școlară a odraslelor. Nu mă implic mai des fiindcă nu e cazul – ea fiind prima la învățătură, cu media 10 pe linie, fără ca noi, părinții, să fi fost vreodată nevoiți să intervenim. Revenind la dinamometru, o întreb ce le-a predat la fizică, cum se măsoară forța și, din vorbă în vorbă, ajungem și la Newton. Sir Isaac Newton, unul din titanii științei.

Ca de fiecare dată când vine vorba de școală, am porniri iconoclaste și nu mă pot abține să nu îi povestesc „copilului meu bun” aspecte „picante” legate de Newton-omul, nu icoana. Despre anii lui rebeli de „copil rău”, despre preocupările lui intense de mai târziu legate de ocultism și studiul Bibliei, despre căderile nervoase care-l țintuiau la pat săptămâni și chiar luni în șir, despre natura lui extrem de suspicioasă și uneori cu accente paranoice. Nu omit nici episodul cu mărul, subliniind faptul că atunci când i-a venit ideea legii gravitației, Newton nu stătea concentrat la birou cu pana în mână lucrând, ci se afla într-o stare contemplativă, într-o livadă, alături de prietenul său (i-auzi, patroane!). Nu-i vorbă, meritele lui Newton au fost recunoscute academic și în timp util dar, privit prin ochii unui contemporan neavizat, marele om era departe de a fi un „băiat bun”. Pariez că azi nu l-am vedea cu ochi prea buni, nici în rolul de angajat și nici cel de prieten. Mă îndoiesc că ar putea fi considerat un „team player” sau „tip de gașcă”.

OK, nu suntem toți Newton, dar... ce apreciem la ceilalți? Lista calităților e nesfârșită și, din experiența personală, aș zice că în fruntea ei stau altruismul și productivitatea. Nimic deosebit până când nu ne punem întrebarea: ce au în comun aceste calități? Care sunt cele mai importante? Atunci observăm un paradox, și anume că îi prețuim pe ceilalți în funcție de cât putem beneficia noi sau societatea de pe urma lor, chiar în dauna posesorilor respectivelor calități. Cu alte cuvinte, egoismul ne face să prețuim mai mult un individ altruist sau productiv față de un individ cultivat. Lăudăm hărnicia atunci când ne aduce nouă beneficii, nu neapărat celui harnic. Oamenii care investesc în propria dezvoltare personală, de exemplu se cultivă prin literatură, nu sunt în topul preferințelor noastre. Nici nu e de mirare atunci când există un întreg sistem de educație care cultivă prin repetiție zilnică dogmele „dezinteresării”, al sacrificiului personal în favoarea grupului.

Același egoism generează un nou paradox: dezinteresarea pe care o apreciem la ceilalți devine un defect atunci când e vorba de noi. Altruismul se transformă în „sunt prost de bun”. Iar productivitatea... În fond, de ce ar și-ar dori cineva să devină mai productiv? Doar ca să primească mai mult de muncă? În urmă cu mii de ani, sclavii egipteni construiau piramidele cu spinarea. Astăzi, muncitorii în construcții au tot felul de utilaje sofisticate, dar mie nu mi s-a părut că ar munci mai puțin sau mai ușor. De pe urma creșterii productivității profită patronii care au investit în tehnologie, nu lucrătorii.

Din tot acest talmeș-balmeș de contradicții nu poți să construiești o morală coerentă, ci doar să te alegi cu disonanțe cognitive. Pe de altă parte nu e o situație de ieri-alaltăieri, ci probabil că a apărut odată cu omul. Cum o abordează religiile? Creștinismul și buddhismul par să conveargă spre aceeași idee: renunță la a-i judeca în vreun fel, pozitiv sau negativ, pe ceilalți. Adoptă o atitudine necritică, iar ca seninătatea să nu ți se transforme în indiferență, dubleaz-o cu compasiune. Viața e asemenea unei fotografii pe care trebuie sa o înțelegi, nu să o retușezi cu orice preț. Dacă insiști să îndepărtezi zonele întunecate, vei obține o imagine fără contrast, plictisitoare, dacă nu chiar neinteligibilă.

Ușor de zis, mai greu de făcut. Întotdeauna a fost greu, dar azi parcă e mai greu ca oricând, într-o societate de consum în care comparația a devenit un act reflex. Social media ne prezintă lumea decupată conform preferințelor și comportamentului nostru, închizându-ne într-un joc de oglinzi paralele, în care ceea ce percepem noi ca fiind „realitate” nu e altceva decât propria reflecție întoarsă la infinit și transformată într-o iluzorie obiectivitate. Și ce convenabilă „realitate”! Ca niște harnici dumnezei digitali ne zămislim micuța lume virtuală după chipul și asemănarea noastră, în care proiectăm apostolic propria evanghelie. În care mântuim și anatemizăm cu emoticoane, în care suntem atotputernici cu „like” și atotbuni cu „share”. Condamnăm viței de aur și decretăm fel de fel de decaloguri către membrii tribului virtual de „followers” de parcă n-am ști că și ei sunt demiurgii propriilor lumi virtuale.

Așa că vă propun o ieșire din bula digitală, o întoarcere într-un trecut fără rețele sociale, într-o epocă în care oamenii căutau, ca și acum, rețeta fericirii. Sigur că n-au găsit-o, altfel am fi știut-o deja. Dar poate că unii dintre antici au fost mai aproape de echilibru decât suntem noi astăzi. Dacă am început cu Newton și mărul său, m-am gândit să închei cu o pildă Zen despre un copac, o istorioară ce ne îndeamnă să ne reevaluăm modul în care apreciem „calitățile” și „defectele”, atât ale noastre cât și ale celor din jur.

Odată, demult, niște călători au dat peste un copac nemaivăzut, imens, vechi de când lumea. S-au apropiat de el și plini de curiozitate s-au apucat să-l studieze. Rădăcinile erau groase și întortocheate. Trunchiul, plin de noduri și scorburi. Crengile, strâmbe. Frunzele, amare. Fructele, mici și fără nici un gust. Într-un cuvânt, copacul n-avea nici o calitate, nici un merit. Călătorii au observat uimiți „inutilitatea” lui și au plecat mai departe. Iar copacul a mai trăit încă o mie de ani netulburat, până când a murit. Nu tăiat de oameni, ci de bătrânețe...

Articol apărut în Republica