„La noi ca la nimenea!” „Așa-i românul!” – cel mai adesea „hoț” și „leneș”. Și alte asemenea mantre care răzbat de la nivelul conversațional până la cel al unor analize și care se pot reduce la formula „românul nu respectă legea”, fie ea scrisă sau nescrisă. Mentalul colectiv, reflectat în social- și mass-media, îmi pare saturat de un set de atitudini și convingeri, mai mult sau mai puțin auto-defăimătoare, pe care eu le-am grupat sub denumirea de „național-masochism”.
De ce „național”? Din cauza anvergurii. Pare a fi înșurubat în orice cotlon al vieții sociale, de la traficul rutier până la politică. De ce „masochism”? Pentru că e o concepție cu o bază mai degrabă emoțională decât rațională: în primă instanță, ne face o reală plăcere să ne confirmăm superioritatea morală față de cei din jur – nu noi, ci ceilalți români sunt hoți și leneși. Iar atunci când generalizăm la nivel național, în final ajungem să găsim plăcere în a ne desconsidera pe noi înșine, de unde și perversa voluptate a sentimentului de inferioritate față de alte națiuni. E și asta o formă, mult mai facilă decât competiția, de a te simți excepțional în ceva.
Mai mult, pare o concepție tipic românească, unică, cel puțin în context occidental. Am avut ocazia să intru într-un contact consistent și de durată cu alte nații nu doar în postura de turist, ci și de coleg de muncă, și pot afirma că nu am întâlnit la alții astfel de manifestări decât la nivel superficial și accidental. Dar uite că nici eu nu sunt imun, am căzut în aceeași capcană.
Național-masochismul îmi pare o concepție păguboasă, de natură să scadă calitatea vieții de zi cu zi. Nu pentru că atacă orgoliul, ci fiindcă alimentează neîncrederea în cei de lângă tine și în final scade stima de sine. Dar oricât de deprimant ar fi, nu am putut să bag capul în nisip zicând că dacă nu-l văd, nu există, așa că m-am întrebat: cât de întemeiată e o astfel de concepție?
Mai întâi să analizăm contextul: care e portretul-robot al României de azi? O țară europeană, o societate de consum, cu venituri estice și prețuri vestice, cu o fiscalitate împovărătoare ce aduce mai degrabă cu o invitație la evaziune decât cu o sursă de dezvoltare societală. Condiții ideale pentru apariția unei corupții înfloritoare. Când afirm asta nu mă bazez pe spusele unei prese, fie ea națională sau de aiurea, ce ar putea fi suspectată de senzaționalism. Și nici pe propria experiență, care, oricât de vastă ar fi, este totuși prea limitată pentru a permite generalizări la nivel național. Mă bazez în schimb pe statistici oficiale la nivel european.
Ne revoltăm când ceilalți fură, ne plângem că se ia șpagă de la politician la portar. E firesc? Știința afirmă că, încă de pe vremea când trăiam în mici grupuri de vânători-culegători, evoluția ne-a specializat în detectarea celor care încalcă normele de conviețuire. Detecție care se manifestă spontan, mai întâi prin sentimente de respingere a făptașului concretizate mai apoi prin diverse acțiuni punitive. Nici nu e de mirare că e așa, având în vedere că suntem ființe foarte sociale și acțiunile egoiste ale unui individ puteau pune în pericol supraviețuirea întregului grup. Ca atare, putem spune că este natural să ne indignăm atunci când alții încalcă legea. Iar în condițiile în care încălcarea are loc la o scară mai largă, cum e cazul corupției în România, e la fel de justificat științific ca această indignare să se agrege în mișcări de protest de tip #rezist.
Mi s-a părut reconfortant să constat că setea de dreptate nu e doar o idee utopică zămislită de capetele înfierbântate ale unor romantici și agitată din când în când de niște oportuniști politici, ci e o realitate psihologică. Pare că acea „lege morală” obiectivă intuită și argumentată de Kant ar avea un temei științific, deși marele filosof nu a fost capabil să dea un exemplu convingător. Din păcate, în înțelepciunea ei, natura nu ne-a făcut la fel de sensibili la moralitatea propriilor acțiuni – cu alte cuvinte, nu ne revoltăm spontan - ba dimpotrivă, suntem foarte îngăduitori cu noi înșine - atunci când călcăm strâmb. Altfel, societatea ar arăta cu totul altfel decât se prezintă azi.
Dar... revolta față de încălcarea legii, indignarea sau cum vrem să-i mai spunem, oricât de întemeiată științific ar fi, ramane doar un sentiment. Ca orice sentiment, originează în subconștient, deci orice atitudine bazată exclusiv pe revoltă poate fi catalogată ca... irațională. Ca să o aducem în planul rațiunii ar trebui să dăm un răspuns convingător la următoarea întrebare: de ce să respectăm legea?
Răspunsul cel mai evident ar fi: din oportunism. Fie că ne temem de pedeapsa ulterioară încălcării legii, fie că urmărim anumite avantaje conformându-ne cerințelor acesteia. E poziția susținută de anarhismul filosofic – a nu se confunda cu anarhismul politic, care vizează distrugerea statului. Deși simplu, răspunsul pare a nu fi satisfăcător în plan moral: conform acestei poziții, ar însemna că suntem îndreptățiți să încălcăm legea atunci când credem că nu vom fi prinși asupra faptului, iar infractorii sunt doar niște ghinioniști care și-au făcut greșit socotelile. În fond, nici cel mai mare nelegiuit nu și-a făcut un scop din a încălca orice lege i-a ieșit în cale, ci a acționat doar atunci când a crezut că potențialele beneficii merită riscul asumat.
Ceea ce ne duce la următoarea întrebare: ce motiv avem să respectăm legea, doar de dragul legii? Iată una din întrebările fundamentale ale filosofiei politice, la care nu avem un răspuns definitiv.
Unii spun: recunoștința. Statul îți oferă protecție și ca atare și tu ești obligat moral să-i respecți legile. Interesant, dar neconvingător. Faptul că cineva îți oferă o cafea nu îți creează obligația morală de a i te supune în vreun fel. Deși avem nobilul exemplul al lui Socrate, care a preferat moartea încălcării hotărârii tribunalului atenian, în viața de zi cu zi doar parcagiii și spălătorii de parbrize din intersecții par a se prevala de o asemenea convingere.
Alții spun: consimțământul. Un motiv la fel de neconvingător. Cu excepția adulților care au emigrat și despre care putem afirma că au consimțit explicit, noi toți ceilalți am obținut cetățenia prin naștere. Aceiași filosofi spun că se poate totuși discuta despre un consimțământ implicit, pe care îl acorzi atunci când folosești serviciile oferite de stat, de exemplu infrastructura de drumuri. Dar și aici se poate obiecta: cum ai putea să le ocolești? Oricum, indiferent de natura consimțământului, implicit sau explicit, pentru a fi valabil trebuie să poată fi și retras. Cu alte cuvinte, ar trebui să existe o formulă practică și simetrică de dez-consimțire, de „divorț” față de stat, prin care să poți să nu-ți mai onorezi obligațiile, de exemplu să nu-ți mai plătești dările. Chiar și în cazul celor care, prin natura profesiei, depun un jurământ de a respecta legea, se poate ridica aceeași obiecție: există o formă de dezlegare de jurământ care mai apoi să le permită să încalce legea?
Și în final, mai există motivul echității, în care statul este văzut ca o întreprindere în care fiecare cetățean are cota sa de drepturi și obligații. Și aici se ridică cam aceleași probleme ca în cazul consimțământului. În plus, care e forma practică de a te retrage din întreprindere? Unde? În alt stat, adică să pici din lac în puț? Sau într-un pustiu al planetei unde nu există stat, adică să te sinucizi?
Prin urmare, spre deosebire de alte relații sociale cum ar fi căsnicia sau contractul de muncă, în cazul statului nu avem încă un motiv suficient de bun care să genereze obligația morală de a-i respecta legile doar de dragul legilor. Acest deficit moral pare a fi generat nu de individ ci de însăși natura statului.
Concluzia? Este în firea noastră să ne revoltăm când alții încalcă legea, dar nu avem un motiv suficient de bun ca să-i și condamnăm moral! O concluzie care mi s-a părut surprinzător de apropiată de morala creștină, care spune să condamni păcatul, dar să-l iubești pe păcătos. Poate părea o concluzie greu de digerat, dar pe mine m-a ajutat să mă eliberez de propriile porniri național-masochiste precum și să relativizez situațiile, nu puține, în care identitatea de român se situa la polul negativ al comparației. Am scăpat de sentimentul recurent de avarie națională: da, suntem într-o situație mai dificilă ca alții, dar nu mai am senzația unei catastrofe. Tot timpul vor exista unii mai avansați ca noi. Dar și alții, mai înapoiați.
Așadar, mândru că-s român? Nu, fiindcă n-am nici un merit în asta. Dar nu sunt nici frustrat. Ci mai degrabă împăcat. Lucrurile sunt așa cum sunt din motive mult mai profunde și mai bine întemeiate decât din cauza vreunei conspirații anti-naționale. Fiindcă lumea n-a fost făcută ca să ne facă nouă pe plac, dar, orice s-ar zice, nu e nici împotriva noastră.
Articol apărut în Republica
Articol apărut în Republica