La întrebarea Crezi că
ești un părinte bun? sunt
convins că marea majoritate ar răspunde afirmativ, până
și părinții care își abuzează copiii. Certurile și bătăile
sunt spre binele copiilor, nu? „Să
iasă oameni din ei”.
Îmi bazez convingerea chiar pe natura umană. Întâlnim mereu
oameni care afirmă fără complexe că nu au talent la desen, sau că
nu au voce sau ureche muzicală. Sau că „nu le au” cu
matematica, cu literatura sau cu limbile străine. Dar n-am văzut
încă pe nimeni care să accepte că e un pic mai... imoral. Că nu
e un părinte, sau soț, sau coleg bun. Dimpotrivă, toți ne credem
buni. Singurul reproș care-l acceptăm, cu prefăcut regret, e că
suntem „proști de
buni”.
Până la un punct, e chiar
adevărat. În ceea ce privește intențiile, toți suntem
buni. Infractorul dă spargerea
în propriul interes, nu ca să producă o pagubă proprietarului.
Chiar și sadicul, violatorul sau pedofilul urmăresc în primul rând
propria plăcere, nu suferința victimei. Peste tot numai intenții
bune cu care însă, uneori pavăm drumul spre iadul în care, din
nefericire, îi mai târâm și pe alții.
Așa că haideți să încercăm să
ne depășim de data asta fariseismul înnăscut, adică acea
capacitate de a ne da singuri dreptate, și să ne punem o întrebare
veche de când lumea: ce înseamnă să fii un părinte
bun? E o întrebare importantă
atât pentru noi, cât și pentru societate și, în sens mai larg,
pentru specia umană. Prin urmare, cred că merită o abordare pe
măsura naturii noastre de animale sociale și raționale: o abordare
filozofică. Așa că, cine se așteaptă în continuare la rețete
de parenting sau speră la o confirmare a propriilor opinii, mă tem
că va fi dezamăgit.
Da, întrebarea e filozofică, și
nu mă feresc să pun eticheta acolo unde cred că îi este locul.
Filozofia a căpătat azi o conotație de derizoriu sau sterilitate
academică pentru că ne e adeseori frică, sau nu mai avem timp, să
gândim cu capul nostru la propria viață. O stare de lucruri
regretabilă, fiindcă „o
viață ne-examinată nu merită trăită”
spunea „părintele filozofiei”, Socrate.
Dacă am pornit pe calea rațiunii,
să observăm că decizia de a face un copil este, în mod paradoxal,
dar logic, în defavoarea celui din urmă. Dacă un copil se naște,
are parte de suferință, ceea ce este rău; dar are parte și de
plăcere, ceea ce este bine. În schimb, dacă nu se naște, copilul
nu are parte de suferință, ceea ce este bine; nu are parte nici de
plăcere, ceea ce nu este neapărat rău. Din comparația celor două
variante logice se observa că este în avantajul copilului să nu se
nască. Așadar, dacă vrei să faci copii, nu cere sfatul
înțelepților, ci ascultă-ți inima... Da,
e un factor irațional, dar absolut esențial, deoarece copilul nu e
un telefon „șmecher”, cu care te fălești în fața
cunoscuților până îi piere „noutatea”, iar apoi te
descotorosești de el la vechituri. Fiindcă, din păcate, se mai
întâmplă și asta: copii „returnați” centrului de adopție
sau „făcuți uitați” în brațele bunicilor.
Pentru a evita să avem de a face
în continuare cu un număr de concepții aberante, dar destul de
răspândite, e bine să stabilim din capul locului unele aspecte ale
relației dintre părinte și copil; mai precis, ce nu este
copilul pentru părinte.
Copilul nu este proprietatea părintelui, ci o ființă umană cu
dorințe și nevoi. Copilul nu este nici adultul anticipat de
părinte, și nici părintele în versiunea sa din copilărie.
Acum să vedem cât sunteți de
pregătiți pentru demersul filozofic. Vă propun o întrebare mult
mai simplă decât cea referitoare la „părintele bun”, și anume
un test de filozofie dat candidaților la admiterea într-o renumită
renumită facultate: ce
înseamnă „mâncare”?
Pare ușor, nu? Răspunsul corect e, de fapt, o altă întrebare:
„mâncare” pentru
cine sau ce? Fiindcă
șnițelul nu e „mâncare” pentru o vacă.
Dacă ați ratat soluția, nu fiți prea dezamăgiți, fiindcă
sunteți într-o companie bună: jumătate dintre candidați n-au
găsit răspunsul corect. Prin urmare, atunci când ne
întrebăm „ce înseamnă să fii un părinte bun?” ar trebui să
precizăm și în relație cu cine sau ce.
Cu proprii părinți? Cu propria copilărie? Cu cei din jur? Cu
copilul nostru de azi? Sau cu viitorul adult, azi copil? Cu legea? Cu
ce spun psihologii?
Să nu înțelegeți de aici că
mi-am propus să relativizez; dimpotrivă, vreau să clarific. Cu
alte cuvinte, nu intenționez să vă descurajez spunând că, oricum
o dai, tot prost iese, și tot se va găsi cineva care să te arate
cu degetul că nu ești un părinte bun. Din contră, vreau să
realizați că nu putem mulțumi pe toată lumea, așa că
trebuie să stabilim ce și cât contează pentru noi.
Acum, că ne-am clarificat sursa
convingerilor, să vedem cât de întemeiate sunt, fiindcă ce folos
că ceea ce facem pare în general bine, dacă motivația e toxică?
Un alt mare filozof antic, Aristotel, ne spune că virtutea o găsim
la mijlocul drumului între două vicii. De ce facem ceea
ce facem pentru copil? Nu vă
cer să reflectați ore în șir pentru fiecare decizie, ci să
aproximați intuitiv, dar onest, cât din motivație este altruism și
cât egoism? Fiindcă un părinte care nu se gândește deloc la sine
este la fel de nociv ca unul preocupat exclusiv de propriul interes.
„Sacrific totul pentru copil!”
spune altruistul. Dar cum poți avea grijă de un copil dacă nu poți
să-ți porți măcar ție de grijă? Cu ce îi e de folos copilului
tău un părinte epuizat și mereu nemulțumit?
„Sacrific copilul acum, dar
îmi va mulțumi când va fi mare!”
spune egoistul. Așa să fie? Ce e mai probabil să urmărești: o
mulțumire ipotetică sau o asigurare confortabilă pentru bătrânețe?
Cui i se pare că
sunt cinic, să știe că asta e reacția oricui atunci când logica
îi desființează câte o prejudecată.
Pe de altă parte, să nu cădem
nici în capcana perfecționismului. Ca și-ntr-un cuplu, o relație
părinte-copil fără ceva fricțiuni e o relație care de fapt a
încetat demult să mai existe. Ca atare, e mai degrabă vorba de
cantitatea și calitatea interacțiunilor dintre părinte
și copil. Studiind cuplurile
stabile, cu o relație așa-zis „sănătoasă”, psihologii au
găsit un raport de 5:1 între interacțiunile „bune” și cele
„rele”. Dacă „binele” ar trebui să predomine între soți,
de ce nu ar fi acest lucru valabil și între părinte și copil?
Acum vă las cu propriile calcule, cu observația că un raport de
„fifty-fifty” e foarte departe de a ne face niște părinți
buni...
Articol apărut în Republica
Articol apărut în Republica