Treceți la conținutul principal

"Moartea ma inspaimanta..."

E omeneste sa te temi de necunoscut, de singuratate, de batranete, de boala si de suferinta in general. Dar moartea in sine, de ce sa te inspaimante? N-o sa va intalniti niciodata. Cand tu esti, moartea nu este. Cand ea este, tu nu mai esti. Ar trebui sa o respecti, nu sa te temi de ea. Moartea este evenimentul care iti da perspectiva reala asupra vietii, care iti arata cam cati bani fac toate chestiile care azi ti se par "capitale".
Ai zice ca nimeni nu e expert in propria moarte, fiindca nu se moare decat o data si nu s-a intors inca nimeni sa povesteasca despre asta. Oare chiar nu stim nimic? Cum e dupa ce mori? Stii deja. E la fel cum a fost inainte sa te nasti. Un somn fara vise. Treci prin asta aproape in fiecare noapte, o treime din viata. Rational vorbind, n-ai de ce sa te temi. In ce te priveste, moartea ta e doar o pierdere definitiva a constientei, cu toate ca unghiile si parul iti vor supravietui catva timp.
Si totusi, vedem ca oamenii se tem de moarte mai mult decat de orice suferinta ar putea-o precede. Chiar se spune ca in sala de operatii nimeni nu mai este ateu. Cred si eu, odata ajuns acolo te-ai face frate si cu Satana, ba chiar ai fi dispus sa-i iei si locul, numai sa scapi cu viata, nu-i asa? De ce? Din purul egoism. Egoismul care se asigura ca-ti face viata mizerabila din prima clipa in care a pus gheara pe tine si pana in ultima ta clipa de viata. Egoismul cel cu o mie de chipuri care te inlantuie de placere, avere, putere... Cu chipul neputintei care te macina atunci cand iti imaginezi cum altii, inferiori tie, toti nemernicii, se vor bucura de viata care taman se va fi incheiat pentru tine. Cu chipul frustrarii aleia imposibil de invins care te sfasie cand stii ca altii se vor infrupta, din prima secunda si fara pic de recunostinta, din agoniseala vietii tale. Si ca tu, cu toata puterea ta lumeasca, esti insignifiant in fata mortii...
Legenda spune ca Alexandru Macedon, marele fauritor de imperii, a cerut sa fie ingropat gol, intr-un sicriu simplu, cu bratele lasate la vedere in afara, astfel incat oamenii sa vada ca nu a luat nimic cu el in pamant. In fond, la fel de sarac cum vii pe lume, la fel te si intorci in nefiinta. Toata agoniseala-ti e proprietatea ta mai mult pe hartie, in realitate e un imprumut pe care o sa-l returnezi vrand-nevrand mai devreme sau mai tarziu. Stii ca nu se fac sicrie cu buzunare, asa ca de ce ti-ai masura fericirea cu portofelul? Mai bine bucura-te de viata impartind ceea ai cu cei din jur, decat sa suferi la gandul ca moartea iti va lua totul cu japca.
Tot ce se naste din muritoare, este muritor. Tot ce are un inceput, se transforma si are un sfarsit. Nimic nu e etern, nici macar universul. Poate ca religia in care crezi spune altceva, dar din ce stim prin propria experienta, doar nefiinta este eterna. Iar moartea e cea care da vietii valoare. Cum ar fi daca am fi nemuritori? Am mai pretui viata? Am mai fi vii? Ce ne-ar mai impiedica atunci sa amanam la nesfarsit orice gest?
Celebrul Freud era nedumerit de faptul ca nu innebunim la gandul mortii inevitabile, si incerca sa-l explice presupunand ca undeva in subconstient stim ca moartea nu e sfarsitul. Moartea are rostul si valoarea ei. Iisus ne spune ca daca bobul de grau nu moare, nu da rod. Daca am fi toti nemuritori, i-am mai lasa pe altii sa se nasca, sau i-am impiedica pazindu-ne gelosi resursele? Asa ca nu privi moartea ca pe o disparitie, ci ca pe o transformare esentiala. In fond, ceea ce pentru o omida e sfarsitul, pentru noi e un nou fluture.
Gandeste-te la soarta unui val. Se naste timid undeva in largul marii, prinzand volum si energie in drumul catre tarm. Nu calatoreste singur, e inconjurat de alte valuri, ivite inaintea sau in urma sa. Se apropie de mal, se involbureaza si apoi se sparge frumos. Mai exista valul? Nu. Dar nici nu poti spune ca a disparut. S-a transformat, intorcandu-se in marea care l-a zamislit, si din care se nasc mereu alte si alte valuri...

Despre ce ai mai vrea sa citesti acum?