Si tu, si cel drag, si noi toti suntem valuri din acelasi ocean, din care ne nastem si in care ne si intoarcem, dupa ce ne-am implinit rostul spargandu-ne de mal. Nimeni si nimic nu dispare pentru totdeauna, suntem mereu impreuna, doar in alta forma. Intreaga noastra experienta ne arata ca tot ce capata o forma naturala din nefiinta este marginit in spatiu. Si daca este finit in cele trei dimensiuni spatiale, cum ar putea fi infinit in timp? Fiindca ce altceva este timpul decat cea de-a patra dimensiune a aceluiasi univers?
Stiinta arata ca ne schimbam toate celulele odata la nu stiu cati ani. Imbatranim nu din cauza uzurii acestora, ci din cauza ca noile celule se nasc "batrane", proces care ia sfarsit in jurul varstei de 90 de ani. Si atunci, ce ne da identitate? Ce te face pe tine "tu"? Ce anume se pastreaza in reciclarea asta permanenta? Evident, memoria. Amintirile.
Chimic vorbind, toata materia si energia unui om incap intr-un butoi cu apa si un sac cu minerale. Ceea ce regretam la moartea cuiva nu e pierderea acestor sarmane elemente, ci disparitia a ceea ce le dadea valoare, a ceea ce le facea sa arate si se comporte ca un om: informatia. Adica modul in care erau legate intre ele si cum interactionau. Regretam padurea, nu copacii. Si nici macar toata padurea: in fond, il decuplam de la aparate pe cel drag atunci cand suntem siguri ca nu-si va mai recapata niciodata constienta, nu? Asadar, ceea ce regretam mai presus de orice e pierderea activitatii cerebrale a celui drag. A "sufletului", in termeni populari.
Dar dispare complet aceasta informatie? Nu. Ea este “salvata” in mintile si inimile noastre sub forma de amintiri, cu “backup” in fotografii, filme, scrisori... Asadar, nu e o pierdere, abia daca e o despartire. Cat timp ii pastram amintirea vie, nu putem spune ca acel cineva a disparut. E adevarat ca memoria ne e cam volatila si are nevoie din cand in cand de un "refresh". Iata de ce construim de cand lumea cavouri si statui si implinim ritualuri de pomenire. In folosul celor vii, pentru "fixarea" amintirilor, nicidecum al raposatului. Da, stiu, exista o intreaga mitologie legata de ceea ce se intampla "sufletului" dupa moarte, dar nu e treaba mea sa o desfiintez, ci cade in sarcina celor care o sustin sa o demonstreze. Altfel, ajungem in situatia in care "un nebun arunca o piatra si zece intelepti se chinuie s-o scoata". Asa se procedeaza si in justitie, nu?
Resimti pierderea celui drag ca pe o nedreptate? E din cauza ca nutresti iluzia ca viata e dreapta. Dar nu exista nimic in legile naturii care sa te faca sa crezi asa ceva. Dreptatea e doar o fictiune imensa de care tot ne chinuim sa ne convingem pe noi si pe ceilalti de cand lumea. De ce ne chinuim? Pentru ca suntem indragostiti de iluzia controlului. Experimentam zilnic nedreptatea, ceea ce ne face sa ne peticim zilnic sandramaua moralei cu fictiuni care mai de care mai elaborate, pornind de la raiul / iadul / purgatoriul teologilor pana la mai noile fictiunile hollywoodiene.
Nici macar justitia nu are ca obiectiv principal impartirea dreptatii. Rolul ei este sa impiedice aparitia raului in societate, nu sa-ti faca tie dreptate in primul rand. Intr-adevar, pedepseste vinovatii, dar o face mai intai ca sa previna alte abateri si abia apoi ca sa-ti dea dramul de dreptate.
Si daca dreptatea nu emana din natura, religie sau justitie, atunci de unde o mai astepti? Nici nu te gandi sa ti-o faci singur, pentru ca vei fi condamnat, in orice societate, de exact acele forte din partea carora asteptai sa-ti primesti dreptatea: religia si justitia.
Exista totusi o consolare: daca tu ai fi murit inaintea celui drag, ce s-ar fi intamplat? Ar fi suferit cel putin tot atat cat suferi si tu acum, nu? Asa ca gandeste-te de ce mare suferinta l-ai scutit pe cel drag, supravietuindu-i. Mai gandeste-te la ce s-ar astepta acum cel iubit din partea ta, si continua-ti drumul spre tarm...