Treceți la conținutul principal

Postări

„Doamne, care e adevărata religie?”...

... „Nu știu și nici nu mă interesează,” ar fi răspuns Dumnezeu, „fiindcă nu sunt credincios.” Ești contrariat de răspuns? Păi ce, tu chiar credeai că Dumnezeu e atât de „meschin” încât să acorde monopolul „adevărului absolut” doar uneia din cele N religii, iar pe ceilalți N-1 credincioși și atei laolaltă, să îi privească impasibil cum se duc de râpă? Iar dacă ești contrariat, dacă tu chiar ești dispus să mizezi pe „meschinăria” lui Dumnezeu, ce te face să crezi că fix religia ta e cea „adevărată”? În ce mă privește, din copilărie și până acum am fost și sunt un „campion” al luptei pentru „binele cel mai mare”. Am înfrânt de nenumărate ori legiuni de demoni și alte forțe ale răului. Da, în jocurile video, în care am acumulat o grămadă de trofee:) Dar asta nu m-a făcut să-mi adun provizii și arme în casă și să mă duc la poligonul de tir pentru a mă pregăti pentru Apocalipsa zombiilor. E adevărat că nu am fost mereu la fel de lucid. N-am ajuns la poligon, dar am fost la biserică

Despre anxietate și depresie, în „Evul Mediu” de azi

Sunt un anxios-depresiv din naștere, trăitor într-o societate ce încă face din suferința psihică un stigmat. Fac parte dintr-o minoritate (sau majoritate deja?) invizibilă, discriminată zilnic și dintotdeauna. Discriminare începând cu etichete gen „bolnav mintal”, trecând printr-o ortodoxie conservatoare cu orice preț ce tratează depresia și sinuciderea drept „păcate capitale”, iar anxietatea drept „plăcută lui Dumnezeu”, și „evoluând” până la sufocanta cultură corporatistă de tip „SMILE or DIE!” Dacă nu aș fi avut șansa să întâlnesc psihologi și psihiatri luminați, puteam foarte bine să zic că, din punct de vedere al sănătății mentale, noi n-am ieșit încă din „canonul” Evului Mediu. Așa că scriu din dorința de a insufla celor ca mine un pic de curaj să-și recunoască față de ei înșiși suferința și să meargă la medic, ca mai apoi să capete puterea de a o afirma măcar față de familie și colegi. Depresia și anxietatea sunt doar expresia unui dezechilibru biochimic la nivel cerebral

Intoleranța nu are niciun Dumnezeu...

... decât pe sine. O spun din capul locului: nu cred că religia, ca mesaj, poate fi sursa vreunui tip de intoleranță. Nici intoleranță față de homosexuali, nici față de alte minorități – evident, mă refer la religiile de care m-am lovit cât de cât, cele mari, tradiționale. Iar poziția mea este clară – sunt contra intoleranței. Nu sunt "pro" nimic. Nici măcar "pro" toleranță, ca să forțez un pic sublinierea. N-am de gând să fac aici un demers pentru toleranță și valoarea ei, ci să mă opun fățiș intoleranței. De ce? Fiindcă intoleranța este un rău absolut. Nu văd ce om de bună-credință m-ar putea contrazice. Iar teologia ne învață că problema răului e o văgăună lunecoasă căreia nimeni nu i-a prea dat de capăt, fiind o problemă pe care o tratează cu maxim de prudență. Spre exemplu, sumbra Apocalipsă a Sfântului Ioan Teologul este ultima venită în canonul biblic, fiind o lectură dificilă și nu prea recomandabilă credinciosului de rând. Acestuia din urmă i se reco

Homo anti-Sapiens

Adică homo-fobii. Sunt un heterosexual căsătorit, cu doi copii, ce crede că formula familiei trebuie extinsă și asupra celor orientați sexual altfel decât mine. Îmi asum, de dragul argumentării, acest stângaci debut în text, din care sper să mă reabilitați stilistic mai târziu. Suspect, fiindcă sunt conștient că sună dubios, ca un croncănit de cioară "tradiționalistă" vopsită în culorile diversității. Îndoielnic, asemeni discursului cuiva corect politic și cu fundul în două luntri, pozând în progresist dar afișându-și în același timp conservatorismul ca pe o circumstanță menită să-i atenueze abaterea de la "normă". Ca atare mă simt dator să fac un exercițiu de autocunoaștere și să-mi explic "excentricitatea". Încerc să-mi iubesc aproapele, dar recunosc că frământările minorității LGBT nu sunt de natură să-mi dea insomnii. Ei sunt “departele” meu, pentru care nutresc zone mari de indiferență. Nu cunosc personal pe nimeni din aceasta comunitate iar tot

Sa faci sau nu copii?...

... aceasta-i intrebarea. Veche de cand lumea. Va scutesc de suspans: ma bucur azi din plin de o familie "traditionala" cu doi copii. Cam putini, daca e sa tinem cont de aritmetica instinctului de conservare a speciei, insa nu sunt eu cel ce va salva omenirea de la extinctie. Dar asta nu inseamna ca sunt impotriva celor care au hotarat ca procrearea nu face parte din planul lor de viata. De ce? Pentru ca pe la treizeci de ani si eu gandeam si actionam ca ei. Si eu vedeam odraslele mai mult ca pe o piedica, decat o motivatie. Ca urmare, indraznesc sa spun ca inteleg ambele tabere, si pe cea "progresista" si pe cea "traditionalista". Apoi, imi place sa cred ca nu fac parte dintre aceia care se simt indreptatiti sa le spuna altora cum sa-si traiasca viata. Mai mult, mi se pare chiar foarte dubios acela care-si da cu parerea in public fata de alegerile sau preferintele intime ale altcuiva. De exemplu cele sexuale. De ce spun "dubios"? Fiindca re

Privește altfel proiectele și poate scapi de frustrări

La tot pasul, proiecte și proiecte. E imposibil să nu fi auzit de ele până acum. Deși conceptul pare desprins din jargonul corporatist, mă aștept ca până și în cel mai uitat de lume sătuc să se fi auzit măcar, din gura primarului, de așa ceva. În egală măsură mă aștept ca aproape oricine să fi fost implicat cândva într-un proiect, chiar dacă nu a realizat asta până acum. Un proiect de renovare a casei, de exemplu. Sau un proiect de vacanță. Sau, de ce nu, de pierdere a kilogramelor în plus. Pe lângă ubicuitatea lor, proiectele par să mai aibă o proprietate interesantă. Față de alte activități, proiectele sunt mai cu... peripeții. Ne solicită mai mult, din toate punctele de vedere. Seamănă cu socoteala aceea din târg care nu se potrivește cu cea făcută, în mod optimist, acasă. Oricine și-a renovat locuința își amintește, cred, și acum de discuțiile nu întotdeauna cordiale cu meșterii, de relațiile stricate cu vecinii, de termenele care se lungeau la nesfârșit, de cheltuielile c

"La vita e bella". Cînd nu încerci s-o controlezi...

"La vita e bella". Cînd nu încerci s-o controlezi...  nici pe a ta, nici pe a celorlalți. Și nu-i lași nici pe alții să o domine pe a ta. La urma urmei, cît control ai cu adevărat? Nu-ți alegi societatea și familia în care te naști. Nu-ți alegi bolile și nici nu poți să faci un contact cu moartea, nu? Aplici la un job, dar nu-ți alegi colegii și șeful. Nici în viața de zi cu zi nu ai prea mult control. Trupul are mecanismele lui autonome, de exemplu digestia, iar unghiile și părul îți cresc și după ce mori. Psihicul la fel: gîndurile și emoțiile se nasc și dispar autonom, fără să poți face altceva decît să iei cunoștință de ele. Altfel, ai alege să fi fericit non-stop, nu? De ce ai mai experimenta lehamitea sau angoasa? Sau le-ai curma imediat ce apar. Iar psihologii, psihiatrii și clericii ar dispărea subit din peisajul profesional. Și atunci, care sînt lucrurile asupra cărora avem control cu adevărat? Se presupune că sîntem înzestrați cu liber-arbitru, cu capacitatea

"Trebuie sa...?" Nicidecum. Fiindca lumea nu-i facuta ca sa fie pe placul tau

Omul e o fiinta mai agresiva ca altele. Nu stiu daca e cea mai agresiva dintre toate, in orice caz este indeajuns cat sa se poata catara in fruntea lantului trofic. Sa domine planeta. Sau cel putin asa ne place sa credem, fiindca nu stiu ce parere ar putea avea insectele despre asta. Omul e atat de agresiv incat atunci cand nu poarta un razboi impotriva cuiva, se intoarce impotriva sa insusi. Poate ca asa se explica de ce statisticile reflecta urmatorul paradox: in timp ce traim in cea mai pasnica epoca din istorie, cifrele legate de depresie si anxietate cresc intr-un ritm alarmant. Cumva, pare ca, in lipsa unui inamic real, am ajuns sa gandim impotriva-ne. Practic mindfulness de ceva timp. Ca idee, mindfulness poate fi vazut ca o terapie seculara de reducere a stresului de inspiratie Zen, un fel de buddhism fara Buddha. Asa am capatat deprinderea de a-mi monitoriza emotiile si gandurile – nu toate, pentru ca ar fi imposibil, ci doar cele care-mi creeaza disconfort. Astfel reuses

Gura "prostului" "adevar" graieste...

... sau "frumos". Sau "bine". Cred ca cele 4 etichete - alaturi de versiunile lor inrudite ca sens - stau in topul frecventei zilnice de utilizare indiferent de limba. prost - adevar - bine - frumos Luate ca atare, nu inseamna mai nimic pana nu sunt aplicate asupra cuiva sau ceva. Toti le folosim, dar de obicei fiecare intelege altceva, pana la contradictoriu. Cam ca in povestea turnului din Babel, in care Dumnezeu vrand sa-i piarda pe constructori pentru trufia lor, le-a "incurcat limbile". In talcuirea clasica, pilda e o explicatie a faptului ca oamenii, desi fauriti de acelasi Creator, au ajuns sa vorbeasca limbi diferite. Mi se pare o interpretare cam seaca pentru un text biblic, asa ca am sa incerc o varianta in termeni mai de actualitate. In primul rand, cine erau constructorii? Erau niste oameni cultivati pentru vremea lor, ce cunosteau elemente de geometrie, aritmetica, rezistenta materialelor si tot ce mai era nevoie pentru a cladi. Aveau

Intamplare, soarta sau destin? Tie cine iti guverneaza viata?

Tot ce ti se intampla are o cauza. Nimic nu e intamplator. Dar asta nu inseamna ca intotdeauna exista si un motiv. Adica o intentie a cuiva, un raspuns la intrebarea "de ce asta taman mie"? In egala masura nici ideea de soarta, luata ca fatalitate, nu e acceptabila. E infirmata atat de fizica cuantica cat si de sistemul de justitie, fiindca demonteaza complet ideea de responsabilitate. Ramane idee de destin. Ce e destinul? E la fel de greu de definit ca si conceptul de libertate. Apofatic, destinul nu e nici intamplare si nici fatalitate, e definit prin incercarile la care te supune viata, la fel cum si libertatea e data de limitele ei. Destinul e asemeni unei poteci de munte, croita de formele de relief pe care le parcurge. Poteca nu se duce direct in prapastie la fel cum nu ia pieptis un versant. Poteca nu e chiar o sina de tren de pe care sa nu te poti desprinde, dar nici un vid cosmic in care sa te poti deplasa nestingherit. O poteca intre doua abisuri, pornind din