Răzvan PINTEA

Nevoile de zi cu zi au depășit mereu ceea ce religia, și mai târziu știința, puteau oferi oamenilor. Lucru valabil și azi. Dar, cum oferta urmează întotdeauna cererea, locul rămas liber a fost imediat ocupat de surorile lor vitrege: magia și respectiv, pseudoștiința. Din ce în ce mai puțină magie și din ce în ce mai multă pseudoștiință, în oglindă cu retragerea religiei – în favoarea științei – din mentalul colectiv occidental. De ce vitrege? Deoarece au fost născute nu din dorința de cunoaștere, ci din cea de câștig cu orice preț. Niște activități care prind teren acolo unde credulitatea depășește simțul critic. De ce ridic problema șarlataniei? Pentru că poate abate sau întârzia niște oameni de bună-credință, dar mai creduli, de la găsirea unei soluții potrivită situației în care se află, cum ar fi tratamentul prescris de un specialist. Partea bună e că putem depista șarlatania doar fiind un pic mai circumspecți față de soluțiile „miraculoase” care ni le propun diverșii „guru” c

„La noi ca la nimenea!” „Așa-i românul!” – cel mai adesea „hoț” și „leneș”. Și alte asemenea mantre care răzbat de la nivelul conversațional până la cel al unor analize și care se pot reduce la formula „românul nu respectă legea”, fie ea scrisă sau nescrisă. Mentalul colectiv, reflectat în social- și mass-media, îmi pare saturat de un set de atitudini și convingeri, mai mult sau mai puțin auto-defăimătoare, pe care eu le-am grupat sub denumirea de „național-masochism” . De ce „național”? Din cauza anvergurii. Pare a fi înșurubat în orice cotlon al vieții sociale, de la traficul rutier până la politică. De ce „masochism”? Pentru că e o concepție cu o bază mai degrabă emoțională decât rațională: în primă instanță, ne face o reală plăcere să ne confirmăm superioritatea morală față de cei din jur – nu noi, ci ceilalți români sunt hoți și leneși. Iar atunci când generalizăm la nivel național, în final ajungem să găsim plăcere în a ne desconsidera pe noi înșine, de unde și perversa volu

Treci seara pe lângă clădirile de birouri și vezi omuleții ăia "la muncă", în acvariile lor bine luminate. Primele cuvinte care-ți vin în minte sunt "sclavi", "negrișori", "plantație". Omuleții ăia nu sunt însă singuri: au și tovarăși care-și petrec timpul aidoma, în penumbra propriului apartament, muncind cu fețele luminate cadaveric de display-ul laptopului. Sunt și angajați și antreprenori printre ei. Am să discut doar despre primii, dar argumentația poate fi ușor adaptată și pentru ceilalți. Pe omuleții ăștia harnici îi recunoști ușor și de aproape: sunt cei ce-și poartă aerul de "om ocupat" ca pe un blazon și nu ca pe un semn al ineficienței de a-și organiza timpul. De ce? Ce-i face "să stea peste program" și la birou și acasă? " Biciul " patronilor? " Morcovul " unui câștig suplimentar? Conștiința profesională? Plăcerea de a munci? Sau dependența de muncă? Păi să le luăm pe rând. Să fie &q

Un om își ținea calul liber în jurul casei. Întrebat fiind de ce nu-i construiește un țarc, omul a răspuns: "Când l-am construit pe primul, calul a sărit gardul și a fugit în pădure. Așa că l-am construit pe al doilea, mai larg. Ce folos, calul s-a comportat la fel. Așa că am hotărât să-l las liber. Aleargă unde și cât vrea, dar întotdeauna se întoarce unde-și are adăpostul." Această pildă Zen rezumă în câteva cuvinte întreaga mea filozofie de creștere a copiilor, cu care cred că am călcat peste toate decaloagele "parenting"-ului. Cu ce rezultate? Fiica mea cea mare de 12 ani este prima din clasă la școală, frecventează și o școală de artă pentru care a câștigat un maldăr de premii la concursuri naționale și internaționale, face baschet de performanță participând la campionate la fel de naționale și internaționale. Una din două: ori fiica mea e vreun geniu, biată victimă a lipsei de atenție părintească, ori "parenting"-ul e cam... "bullshit"

... „Nu știu și nici nu mă interesează,” ar fi răspuns Dumnezeu, „fiindcă nu sunt credincios.” Ești contrariat de răspuns? Păi ce, tu chiar credeai că Dumnezeu e atât de „meschin” încât să acorde monopolul „adevărului absolut” doar uneia din cele N religii, iar pe ceilalți N-1 credincioși și atei laolaltă, să îi privească impasibil cum se duc de râpă? Iar dacă ești contrariat, dacă tu chiar ești dispus să mizezi pe „meschinăria” lui Dumnezeu, ce te face să crezi că fix religia ta e cea „adevărată”? În ce mă privește, din copilărie și până acum am fost și sunt un „campion” al luptei pentru „binele cel mai mare”. Am înfrânt de nenumărate ori legiuni de demoni și alte forțe ale răului. Da, în jocurile video, în care am acumulat o grămadă de trofee:) Dar asta nu m-a făcut să-mi adun provizii și arme în casă și să mă duc la poligonul de tir pentru a mă pregăti pentru Apocalipsa zombiilor. E adevărat că nu am fost mereu la fel de lucid. N-am ajuns la poligon, dar am fost la biserică

Sunt un anxios-depresiv din naștere, trăitor într-o societate ce încă face din suferința psihică un stigmat. Fac parte dintr-o minoritate (sau majoritate deja?) invizibilă, discriminată zilnic și dintotdeauna. Discriminare începând cu etichete gen „bolnav mintal”, trecând printr-o ortodoxie conservatoare cu orice preț ce tratează depresia și sinuciderea drept „păcate capitale”, iar anxietatea drept „plăcută lui Dumnezeu”, și „evoluând” până la sufocanta cultură corporatistă de tip „SMILE or DIE!” Dacă nu aș fi avut șansa să întâlnesc psihologi și psihiatri luminați, puteam foarte bine să zic că, din punct de vedere al sănătății mentale, noi n-am ieșit încă din „canonul” Evului Mediu. Așa că scriu din dorința de a insufla celor ca mine un pic de curaj să-și recunoască față de ei înșiși suferința și să meargă la medic, ca mai apoi să capete puterea de a o afirma măcar față de familie și colegi. Depresia și anxietatea sunt doar expresia unui dezechilibru biochimic la nivel cerebral

... decât pe sine. O spun din capul locului: nu cred că religia, ca mesaj, poate fi sursa vreunui tip de intoleranță. Nici intoleranță față de homosexuali, nici față de alte minorități – evident, mă refer la religiile de care m-am lovit cât de cât, cele mari, tradiționale. Iar poziția mea este clară – sunt contra intoleranței. Nu sunt "pro" nimic. Nici măcar "pro" toleranță, ca să forțez un pic sublinierea. N-am de gând să fac aici un demers pentru toleranță și valoarea ei, ci să mă opun fățiș intoleranței. De ce? Fiindcă intoleranța este un rău absolut. Nu văd ce om de bună-credință m-ar putea contrazice. Iar teologia ne învață că problema răului e o văgăună lunecoasă căreia nimeni nu i-a prea dat de capăt, fiind o problemă pe care o tratează cu maxim de prudență. Spre exemplu, sumbra Apocalipsă a Sfântului Ioan Teologul este ultima venită în canonul biblic, fiind o lectură dificilă și nu prea recomandabilă credinciosului de rând. Acestuia din urmă i se reco

Adică homo-fobii. Sunt un heterosexual căsătorit, cu doi copii, ce crede că formula familiei trebuie extinsă și asupra celor orientați sexual altfel decât mine. Îmi asum, de dragul argumentării, acest stângaci debut în text, din care sper să mă reabilitați stilistic mai târziu. Suspect, fiindcă sunt conștient că sună dubios, ca un croncănit de cioară "tradiționalistă" vopsită în culorile diversității. Îndoielnic, asemeni discursului cuiva corect politic și cu fundul în două luntri, pozând în progresist dar afișându-și în același timp conservatorismul ca pe o circumstanță menită să-i atenueze abaterea de la "normă". Ca atare mă simt dator să fac un exercițiu de autocunoaștere și să-mi explic "excentricitatea". Încerc să-mi iubesc aproapele, dar recunosc că frământările minorității LGBT nu sunt de natură să-mi dea insomnii. Ei sunt “departele” meu, pentru care nutresc zone mari de indiferență. Nu cunosc personal pe nimeni din aceasta comunitate iar tot

... aceasta-i intrebarea. Veche de cand lumea. Va scutesc de suspans: ma bucur azi din plin de o familie "traditionala" cu doi copii. Cam putini, daca e sa tinem cont de aritmetica instinctului de conservare a speciei, insa nu sunt eu cel ce va salva omenirea de la extinctie. Dar asta nu inseamna ca sunt impotriva celor care au hotarat ca procrearea nu face parte din planul lor de viata. De ce? Pentru ca pe la treizeci de ani si eu gandeam si actionam ca ei. Si eu vedeam odraslele mai mult ca pe o piedica, decat o motivatie. Ca urmare, indraznesc sa spun ca inteleg ambele tabere, si pe cea "progresista" si pe cea "traditionalista". Apoi, imi place sa cred ca nu fac parte dintre aceia care se simt indreptatiti sa le spuna altora cum sa-si traiasca viata. Mai mult, mi se pare chiar foarte dubios acela care-si da cu parerea in public fata de alegerile sau preferintele intime ale altcuiva. De exemplu cele sexuale. De ce spun "dubios"? Fiindca re

La tot pasul, proiecte și proiecte. E imposibil să nu fi auzit de ele până acum. Deși conceptul pare desprins din jargonul corporatist, mă aștept ca până și în cel mai uitat de lume sătuc să se fi auzit măcar, din gura primarului, de așa ceva. În egală măsură mă aștept ca aproape oricine să fi fost implicat cândva într-un proiect, chiar dacă nu a realizat asta până acum. Un proiect de renovare a casei, de exemplu. Sau un proiect de vacanță. Sau, de ce nu, de pierdere a kilogramelor în plus. Pe lângă ubicuitatea lor, proiectele par să mai aibă o proprietate interesantă. Față de alte activități, proiectele sunt mai cu... peripeții. Ne solicită mai mult, din toate punctele de vedere. Seamănă cu socoteala aceea din târg care nu se potrivește cu cea făcută, în mod optimist, acasă. Oricine și-a renovat locuința își amintește, cred, și acum de discuțiile nu întotdeauna cordiale cu meșterii, de relațiile stricate cu vecinii, de termenele care se lungeau la nesfârșit, de cheltuielile c