Treceți la conținutul principal

Postări

„Și prostia e un dar al Domnului, dar nu trebuie abuzat de el”

Odată, un om mai cu frica lui Dumnezeu decât agnosticul de mine mi-a spus că, aflat pe masa de operație, nimeni nu mai este ateu. Era argumentul adus de el în favoarea ideii de divinitate. I-am dat dreptate, dar probabil că nu așa cum și ar fi dorit s-audă. I-am zis da, atunci când are de-a face cu o amenințare omul își abandonează de cele mai multe ori logica cedând în fața instinctului de conservare. Cu alte cuvinte, omul s-ar face frate nu numai cu dracul ca să treacă puntea, ci și cu Dumnezeu și cu oricine sau orice i-ar putea oferi o șansă de salvare. Și asta nu pentru că am fi „slabi de înger”, ci fiindcă așa ne-au modelat milioanele de ani de evoluție, să ne agățăm de orice șansă de supraviețuire, oricât de mică sau neîntemeiată. Din păcate, manifestările homofobe din ultima vreme de la noi din țară mi-au întărit bănuiala că religiozitatea se află în relație de inversă proporționalitate cu raționalitatea. Plec de la premiza că știți deja la ce manifestări mă refer, așa că

„Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!” Pauza de țigară și dogma hărniciei

Sunt într-un Uber, în plină zi, pe lângă Arcul de Triumf. La volan, o doamnă agreabilă, undeva la 40 de ani. Plouă, deci aglomerație, deci mai mult stăm decât înaintăm. Observ în intersecție un polițist, de unde deduc că n-o să ne punem în mișcare prea curând. Inevitabil, îmi vine să „fumez” o țigară de-a mea, electronică. Din reflex de fost fumător prigonit până și în propria casă, observ instantaneu că doamna are un pachet de țigări desfăcut și mă simt încurajat să apelez la înțelegerea dânsei întru viciu. Nu mă înșel. Din vorbă în vorbă, îmi povestește despre fostul ei job, un post mărunt într-o mare corporație, unde șefa îi tot reproșa când lua o pauză de țigară: „Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!” Replica mă duce cu gândul la un dialog dintr-un film plasat în Algeria colonială a anilor ‘50. Doi localnici, tată și fiu, fumează în spatele prăvăliei unui francez ai cărui angajați sunt. „Tată, de ce francezii ne tot reproșează nouă, arabilor, că suntem leneși?”

Ce calități apreciem la ceilalți? Propriul egoism ne face să prețuim mai mult un individ altruist decât unul cultivat

Suntem stresați. E un truism deja. Ne-am obișnuit cu stresul ca peștele cu apa – nici nu-i mai dăm atenție. Și totuși lucrurile nu stau chiar așa. O afirmație mai aproape de adevăr este „ne stresăm”. Nu suntem victime inocente ale stresului, ci avem partea noastră de vină. Iar una din sursele majore de disconfort este reflexul de a judeca – noi pe alții, noi pe noi înșine – și de a ne lăsa influențați de felul în care ne judecă ceilalți. Vine zilele trecute fii-mea cea mare, elevă în clasa a VI-a, și mă roagă să o ajut să improvizeze un dinamometru, ca temă primită la fizică. Profit de fericita ocazie că nu e cu ochii în vreun ecran și inițiez una dintre rarele noastre conversații pe teme școlare. Zic „rare” în comparație cu ce mai aud și eu că fac alți părinți, preocupați zilnic de evoluția școlară a odraslelor. Nu mă implic mai des fiindcă nu e cazul – ea fiind prima la învățătură, cu media 10 pe linie, fără ca noi, părinții, să fi fost vreodată nevoiți să intervenim. Revenind l

Credulitatea îți depășește simțul critic? Oamenii de „bună-credință” sunt victima ideală a șarlatanilor moderni

Nevoile de zi cu zi au depășit mereu ceea ce religia, și mai târziu știința, puteau oferi oamenilor. Lucru valabil și azi. Dar, cum oferta urmează întotdeauna cererea, locul rămas liber a fost imediat ocupat de surorile lor vitrege: magia și respectiv, pseudoștiința. Din ce în ce mai puțină magie și din ce în ce mai multă pseudoștiință, în oglindă cu retragerea religiei – în favoarea științei – din mentalul colectiv occidental. De ce vitrege? Deoarece au fost născute nu din dorința de cunoaștere, ci din cea de câștig cu orice preț. Niște activități care prind teren acolo unde credulitatea depășește simțul critic. De ce ridic problema șarlataniei? Pentru că poate abate sau întârzia niște oameni de bună-credință, dar mai creduli, de la găsirea unei soluții potrivită situației în care se află, cum ar fi tratamentul prescris de un specialist. Partea bună e că putem depista șarlatania doar fiind un pic mai circumspecți față de soluțiile „miraculoase” care ni le propun diverșii „guru” c

Mândru că-s român? De la național-masochism la #rezist

„La noi ca la nimenea!” „Așa-i românul!” – cel mai adesea „hoț” și „leneș”. Și alte asemenea mantre care răzbat de la nivelul conversațional până la cel al unor analize și care se pot reduce la formula „românul nu respectă legea”, fie ea scrisă sau nescrisă. Mentalul colectiv, reflectat în social- și mass-media, îmi pare saturat de un set de atitudini și convingeri, mai mult sau mai puțin auto-defăimătoare, pe care eu le-am grupat sub denumirea de „național-masochism” . De ce „național”? Din cauza anvergurii. Pare a fi înșurubat în orice cotlon al vieții sociale, de la traficul rutier până la politică. De ce „masochism”? Pentru că e o concepție cu o bază mai degrabă emoțională decât rațională: în primă instanță, ne face o reală plăcere să ne confirmăm superioritatea morală față de cei din jur – nu noi, ci ceilalți români sunt hoți și leneși. Iar atunci când generalizăm la nivel național, în final ajungem să găsim plăcere în a ne desconsidera pe noi înșine, de unde și perversa volu

Când trăiești ca să muncești, s-ar putea să mori regretând

Treci seara pe lângă clădirile de birouri și vezi omuleții ăia "la muncă", în acvariile lor bine luminate. Primele cuvinte care-ți vin în minte sunt "sclavi", "negrișori", "plantație". Omuleții ăia nu sunt însă singuri: au și tovarăși care-și petrec timpul aidoma, în penumbra propriului apartament, muncind cu fețele luminate cadaveric de display-ul laptopului. Sunt și angajați și antreprenori printre ei. Am să discut doar despre primii, dar argumentația poate fi ușor adaptată și pentru ceilalți. Pe omuleții ăștia harnici îi recunoști ușor și de aproape: sunt cei ce-și poartă aerul de "om ocupat" ca pe un blazon și nu ca pe un semn al ineficienței de a-și organiza timpul. De ce? Ce-i face "să stea peste program" și la birou și acasă? " Biciul " patronilor? " Morcovul " unui câștig suplimentar? Conștiința profesională? Plăcerea de a munci? Sau dependența de muncă? Păi să le luăm pe rând. Să fie &q

Sunt un tătic "ticălos": câteva idei de anti-"parenting"

Un om își ținea calul liber în jurul casei. Întrebat fiind de ce nu-i construiește un țarc, omul a răspuns: "Când l-am construit pe primul, calul a sărit gardul și a fugit în pădure. Așa că l-am construit pe al doilea, mai larg. Ce folos, calul s-a comportat la fel. Așa că am hotărât să-l las liber. Aleargă unde și cât vrea, dar întotdeauna se întoarce unde-și are adăpostul." Această pildă Zen rezumă în câteva cuvinte întreaga mea filozofie de creștere a copiilor, cu care cred că am călcat peste toate decaloagele "parenting"-ului. Cu ce rezultate? Fiica mea cea mare de 12 ani este prima din clasă la școală, frecventează și o școală de artă pentru care a câștigat un maldăr de premii la concursuri naționale și internaționale, face baschet de performanță participând la campionate la fel de naționale și internaționale. Una din două: ori fiica mea e vreun geniu, biată victimă a lipsei de atenție părintească, ori "parenting"-ul e cam... "bullshit"

„Doamne, care e adevărata religie?”...

... „Nu știu și nici nu mă interesează,” ar fi răspuns Dumnezeu, „fiindcă nu sunt credincios.” Ești contrariat de răspuns? Păi ce, tu chiar credeai că Dumnezeu e atât de „meschin” încât să acorde monopolul „adevărului absolut” doar uneia din cele N religii, iar pe ceilalți N-1 credincioși și atei laolaltă, să îi privească impasibil cum se duc de râpă? Iar dacă ești contrariat, dacă tu chiar ești dispus să mizezi pe „meschinăria” lui Dumnezeu, ce te face să crezi că fix religia ta e cea „adevărată”? În ce mă privește, din copilărie și până acum am fost și sunt un „campion” al luptei pentru „binele cel mai mare”. Am înfrânt de nenumărate ori legiuni de demoni și alte forțe ale răului. Da, în jocurile video, în care am acumulat o grămadă de trofee:) Dar asta nu m-a făcut să-mi adun provizii și arme în casă și să mă duc la poligonul de tir pentru a mă pregăti pentru Apocalipsa zombiilor. E adevărat că nu am fost mereu la fel de lucid. N-am ajuns la poligon, dar am fost la biserică

Despre anxietate și depresie, în „Evul Mediu” de azi

Sunt un anxios-depresiv din naștere, trăitor într-o societate ce încă face din suferința psihică un stigmat. Fac parte dintr-o minoritate (sau majoritate deja?) invizibilă, discriminată zilnic și dintotdeauna. Discriminare începând cu etichete gen „bolnav mintal”, trecând printr-o ortodoxie conservatoare cu orice preț ce tratează depresia și sinuciderea drept „păcate capitale”, iar anxietatea drept „plăcută lui Dumnezeu”, și „evoluând” până la sufocanta cultură corporatistă de tip „SMILE or DIE!” Dacă nu aș fi avut șansa să întâlnesc psihologi și psihiatri luminați, puteam foarte bine să zic că, din punct de vedere al sănătății mentale, noi n-am ieșit încă din „canonul” Evului Mediu. Așa că scriu din dorința de a insufla celor ca mine un pic de curaj să-și recunoască față de ei înșiși suferința și să meargă la medic, ca mai apoi să capete puterea de a o afirma măcar față de familie și colegi. Depresia și anxietatea sunt doar expresia unui dezechilibru biochimic la nivel cerebral

Intoleranța nu are niciun Dumnezeu...

... decât pe sine. O spun din capul locului: nu cred că religia, ca mesaj, poate fi sursa vreunui tip de intoleranță. Nici intoleranță față de homosexuali, nici față de alte minorități – evident, mă refer la religiile de care m-am lovit cât de cât, cele mari, tradiționale. Iar poziția mea este clară – sunt contra intoleranței. Nu sunt "pro" nimic. Nici măcar "pro" toleranță, ca să forțez un pic sublinierea. N-am de gând să fac aici un demers pentru toleranță și valoarea ei, ci să mă opun fățiș intoleranței. De ce? Fiindcă intoleranța este un rău absolut. Nu văd ce om de bună-credință m-ar putea contrazice. Iar teologia ne învață că problema răului e o văgăună lunecoasă căreia nimeni nu i-a prea dat de capăt, fiind o problemă pe care o tratează cu maxim de prudență. Spre exemplu, sumbra Apocalipsă a Sfântului Ioan Teologul este ultima venită în canonul biblic, fiind o lectură dificilă și nu prea recomandabilă credinciosului de rând. Acestuia din urmă i se reco