Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2018

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/soț/părinte, un bun elev/profesionist/afacerist, un adevărat credincios/agnostic/ateu, un adevărat cetățean/patriot/democrat/progresist/conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în viață.
Bun, și atunci care e problema? Ce poate fi în neregulă cu acest mecanism natural și optimizat de evoluție în sute de milenii?
Da, așa m…

Job title! O joacă de copii mari, pe care mulți au luat-o prea în serios

Vacanță de Paști. A elevilor, printre care și fetele mele. Pentru alții, e încă una dintre zilele lucrătoare. Pentru mine, freelancer fiind, diferența o face soția. E soare și e prânzul, așa că mă gândesc să scot un pic fetele din casă. Le propun să mâncăm acasă iar apoi să dăm o tură prin parc. Ele nu, vor „la mec” și înapoi acasă. Adică la tablete. Ok, zic (iar voi, criticilor de serviciu, mai repetați-vă că nu așa se cresc copiii). Le înțeleg. Pe fete. Cea mare, pe lângă școală și cursurile de artă, mai face, aproape zilnic, și câte unul-două antrenamente de baschet. Cea mică, doar două antrenamente de înot pe săptămână si două de șah, că e abia în clasa pregătitoare. Mai mult decât un full-time job. Mergem spre fast-food-urile din Piața Victoriei. Multe, pe măsura aglomerării de birouri. Acolo, maaare de corporatiști în pauză de masă. Imposibil să nu-i distingi în mulțime, așa pozitivi și narcisiști, cu badge-urile fâlfâind la vedere. Unii, cu priviri fixe, intră sau ies din clăd…

De ce scriu? Scrisul, ca aliat împotriva anxietății

Mă lupt dintotdeauna cu o tulburare mixtă anxios-depresivă. Adică sufăr simultan și de anxietate și de depresie, dar manifestările nu sunt într-atât de intense încât să fie necesară tratarea lor individuală. Spun „dintotdeauna” deoarece atunci când am fost diagnosticat, în urmă cu câțiva ani, am aflat că tulburarea nu a fost declanșată în urma vreunui episod dificil de viață, ci e mai degrabă un „defect de fabricație”. Mi s-a părut o explicație plauzibilă, gândindu-mă la părinții și bunicii mei. Deși tratamentul prescris de psihiatru și-a dovedit eficiența, tot timpul am avut senzația că mai am nevoie de ceva. Medicația corectează un dezechilibru biochimic existent, dar mi-am dorit să fac și altceva de natură să acționeze direct asupra cauzelor acestui dezechilibru. Căutam o terapie pe care să o pot transforma într-un obicei și a cărei aplicare să nu-mi dea viața și bugetul familiei peste cap. Nu intenționam să repar o problemă creându-mi alta. Am găsit pe ici pe colo cum că scrisul …

Cum îți poți învinge teama de eșec? Rescriind istoria. Propria istorie.

Trăim într-o cultură obsedată de succes, ce ignoră parcă faptul că viața răspunde la presiuni asemenea unui balon: atunci când îl strângi într-o parte, se deformează în cealaltă. Astfel, goana după succes a dat naștere unei aversiuni nejustificate de eșec. O teamă care, în loc să ne împingă spre succes, mai mult ne împiedică să mai îndrăznim. Mai mult decât păguboasă, e și o teamă nenaturală, fiindcă atunci când intrăm în orice muzeu de științe ale naturii, avem dovada că specia umană e rezultatul unui lung șir de experimente eșuate ale naturii. Și nu există deocamdată nimic care să ne facă să credem că nu vom fi și noi, la rândul nostru, un astfel de eșec. În fond, chiar existența noastră terestră se încheie printr-o catastrofă: decesul. Se pare că eșecul e singura cale prin care viața poate evolua, și totuși îl detestăm. Din păcate, nu prea avem de ales: trăim în cultura în care trăim, și nu avem nici un motiv să credem că se va schimba în decursul vieții noastre. Așadar, cum ne-am…

Cum putem „măsura” sănătatea unui cuplu?

Orice cuplu sfârșește prost. Dacă îi dai suficient timp, vei vedea că în final, fie viața, fie moartea îi va despărți. Nu vă impacientați, nu mi-am propus să deprim pe nimeni. Și nici nu am intenția să joc rolul Ecclesiastului marital, predicându-vă de sus că „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”, deși poate că așa i-aș mai consola pe cei care au trecut recent printr-o despărțire. Am încercat doar să vă „scutur” un pic, ca să vă pregătesc pentru ideea că un cuplu nu se reduce doar la o relație de tip „eu versus celălalt”, ci este mai degrabă „copilul” rezultat din această relație. Un copil etern, pentru a cărui viață sunt responsabili ambii „părinți”. De ce să ne schimbăm optica? Ca să putem depăși mai ușor momentele dificile care apar inevitabil în orice relație. Fiindcă nu există o relație fără probleme, sau mai bine zis, o relație fără probleme a încetat de mult să mai existe. OK, dar cum știm când am depășit stadiul de normalitate, iar lucrurile au început cu ad…

Nimeni nu e atât de bun pe cât îl laudă unii, și nici atât de rău pe cât îl critică alții

E una din acele dimineți de weekend în care fata cea mare ne face din nou programul. Azi nu „avem” nici meci de baschet, nici înot, nici olimpiadă școlară sau vreun concurs de artă; azi „suferim”, din nou, doar „consecințele” - o nouă festivitate de premiere. Ajungem entuziaști, dar prea devreme. Suntem în formație completă: eu, soția și cele două fete. Plecați în pripă, nu ne-am aprovizionat cu nimic de băut și de ronțăit pentru orele următoare. Avem ceva de așteptat, iar cea mică își pierde curând răbdarea, așa că o iau de mână și plecăm în căutarea unui chioșc cu d-ale gurii. Peste tot, evident, închis. În depărtare observ patru-cinci bărbați strânși în fața a ceea ce părea un magazin de cartier. Mă îndrept într-acolo cu nădejde în suflet, dar... din nou ghinion, dau de o casă de pariuri sportive. Închisă și ea. În jurul ei, cetățenii se foiau și comentau nervoși că trecuse ora deschiderii iar proprietarul localului nu își făcuse încă apariția. Ba chiar unul din ei a încercat ușa …

Mindfulness și spiritul critic – două unelte egal necesare pentru psihic

A fi mindful sau practica mindfulness presupune o atitudine necritică, de acceptare a vieții. Un aspect care creează uneori confuzii, deoarece am întâlnit destul de des situații în care practicarea spiritului critic e văzută ca o abdicare de la principiile mindfulness. Ba chiar am și fost mustrat recent de unii din cititorii mei, care erau de părere că încalc „etica” mindfulness atunci când aduc critici, oricât de întemeiate, manifestărilor de homofobie, misoginism și ageism. Așa că m-am gândit că ar fi momentul să pun pe hârtie cum văd relația dintre spiritul critic și mindfulness. Problema m-a preocupat cu ceva timp în urmă, drept care am început prin a citi ce spun alții. Nimeni nu a îndrăznit să susțină explicit aberația conform căreia practicantul de mindfulness ar trebui să renunțe complet la judecată și să se comporte ca și cum ar fi spălat pe creier. Dar nici nu am găsit pe cineva care să afirme că mindfulness și spiritul critic sunt două lucruri diferite, egal necesare. Mi s…

În fiecare dintre noi zace o sămânță de troll. Don't feed the trolls...

Când am început să scriu articolul, soția mea nu știa ce sunt trollii, cu toate că îi tot întâlnise până atunci pe net: oriunde e o discuție cât de cât publică, mare minune să nu-și facă vreunul apariția, mai devreme sau mai târziu. Așa că n-ar strica să încep cu definiția. Nefiind un termen împământenit încă, v-o ofer pe cea din dicționarul Oxford, în traducere proprie: „persoane care postează online, în mod deliberat, un conținut ofensiv sau provocator”. Ca orice definiție a unui fenomen complex, e acoperitoare, dar nu ne spune mare lucru. Care este portretul robot al trollului? Ce-l mână-n luptă? Părerile psihologilor sunt împărțite. Există diverse teorii, pe care nu o să le înșir aici; nu fiindcă mi s-ar părea nefondate, ci pentru că sunt, aparent, la fel de probabile. De altfel, mi se pare și dificil să realizezi un studiu altfel decât de la distanță, deci relativ neconcludent. De ce? Păi cum să faci rost de subiecți? Pui un anunț gen „căutăm trolli pentru un studiu în vederea e…

Incerta și deprimanta Românie

Nu cu mulți ani în urmă eram deprimat de tot ce mă înconjura. De români și România. Din formulare deduceți că azi nu mai sunt. Corect. Având în vedere că n-am emigrat, ce s-a putut schimba în așa scurt timp? Evident, nimic, cu excepția modului în care privesc acum lucrurile. Ajunsesem să viețuiesc cu un sentiment de trădare, dublat, sau mai bine zis, triplat de sictir și lehamite. Devenise o stare cvasi-permanentă, alimentată de cotidianul presărat cu scene deja comune prin repetitivitatea lor, dar nu mai puțin frustrante: promisiuni, mici sau mari, neonorate; facturi întârziate sau neplătite; în general, episoade cu oameni care una zic și alta fac. Rude, prieteni, colegi, șefi, clienți, toți convergeau spre arhicunoscutul portret-robot al românului: mincinos, hoț, leneș. Ca și cum ai vrea să intri într-un supermarket și te-ai trezi într-un bazar. Și asta zi de zi, de fiecare dată. Tu pleci de acasă cu lista de cumpărături și banii potriviți, și te aștepți să ajungi într-un loc septi…

Cum recunosc un prost de la distanță: discriminează și le știe pe toate

Așa, pus pe hârtie, titlul pare un truism. În fond, ține de cei 7 ani de acasă: „nu râde de oamenii bătrâni sau bolnavi”, „nu pune porecle”, „nu e frumos să faci pe deșteptul”... Ipoteza generoasă ar fi că toată lumea ține cont de directivele părintești. Dar, dacă mă uit în jurul meu sau în online, lucrurile par să fi rămas la fel ca în curtea școlii. Am 46 de ani, sunt căsătorit și am două fete. Ca atare, taxez imediat drept proști pe toți ageiștii, adică cei care discriminează în funcție de vârstă. La fel etichetez și misoginii. Și odată cu ei, pe toți xenofobii, homofobii, rasiștii și mai știu eu ce alte dihănii ale minții, fiindcă toți acționează după același tipar, doar obiectul discriminării fiind altul. Tot automat taxez drept proști și pe toți atotștiutorii. Măcar atât am observat și eu: omul, cu cât are mai multe certitudini, cu atât a înțeles mai puțin. Până aici, nimic deosebit. Problema e că tot automat mă și autocenzurez, pe baza ideii larg răspândite că „fiecare cu păre…

Oricât ar fi de disprețuită, bătrânețea rămâne un dar. Fiindcă nu oricine are norocul să se bucure de ea.

Am descoperit culmea prostiei. Everestul prostiei este ageism-ul. Adică discriminarea persoanelor în funcție de vârstă; mai ales a celor peste o anumită vârstă. Sintagma îmi sună cam ca Chomolungma, așa că voi folosi în continuare termenul anglo-saxon. N-am găsit un echivalent în română, probabil din cauză că nu realizăm dimensiunea fenomenului. Încă. Cum am descoperit-o? În cel mai neașteptat - pentru mine - mod cu putință. Pur și simplu m-am pomenit discriminându-mă singur. E, cred, un record personal de prostie. Am 46 de ani, iar ageism-ul zăcea în mintea mea, ca și Everestul înainte de a fi măsurat: un pisc ca oricare altul, probabil ceva mai răsărit ca cele din jur, și cam atât. Îmi închipui entuziasmul celui care a stabilit că e punctul cel mai înalt de pe glob. În perfect contrast cu propria perplexitate, fiindcă nu mă așteptam să cartografiez ditamai prostia, unde? fix în propria-mi minte. O duc pe fii-mea la un concurs de artă. În spate am în rucsac 6 kilograme de lut, pentr…

Ageism-ul e mai mult decât o formă de discriminare. E chiar o formă de prostie.

Se spune că bătrânețea e o stare de spirit. Care, ca orice astfel de stare, poate fi pozitivă sau negativă. Înclin să cred că e pozitivă mai mult în teorie, fiindcă practic suntem intoxicați de ageism. Adică de acel set de prejudecăți care ne face să avem o atitudine negativă în funcție de vârstă. Ageism-ul e atât de prezent, încât nici nu-l mai sesizăm. Ne e la fel de „normal” pe cât îi e peștelui apa. Și totuși, câte dintre reclamele pe care le vedeți includ persoane peste 50 de ani? Intoxicarea e atât de profundă încât ne manifestăm prostește nu numai față de ceilalți, ci chiar față de noi înșine. Practic, odată ce depășim „vârsta critică” ajungem să ne discriminăm singuri. Suntem afectați, mai bine zis „defectați”, până la nivelul subconștientului. Dacă șmecherul de 40+ „își trage” o gagică de 18+, n-o face „ca să-i moară dușmanii”, ci ca să-și arate, atât sieși cât și tovarășilor săi, că încă mai e „valabil”. La fel ca și corporatistul care, la aceeași vârstă, se apucă de marato…

„Privați” contra „bugetari, pensionari, asistați”: o falsă antiteză socială

Unora le e suficient să-și deschidă buletinul, și brusc își găsesc fel de fel de calități: de exemplu, misoginii devin mândri de sexul lor cel bărbătesc, rasiștii de culoarea pielii, xenofobii de cetățenie și ageiștii că au nu știu ce vârstă. Ei bine, se pare că nu doar buletinul, ci și contractul de muncă a devenit, pentru unii, un izvor de virtuți. Mai precis, simplul fapt că sunt „privați”, adică muncesc în ceea ce ei numesc „economie reală”, e, pentru respectivii, de natură nu doar să îi pună în opoziție, ci să îi și ridice deasupra celorlalți muritori.

Teză și antiteză. Binele contra răului. Lumina contra întunericului. Sau, în varianta artistică: „Războiul stelelor”, „Frăția Inelului”, „Urzeala Tronurilor”; iată, în ordinea ecranizării, doar câteva din șirul nesfârșit de povești fascinante în care o mână de eroi vulnerabili se opun cu succes legiunilor fără număr ale forțelor întunecate. Ficțiuni create după același tipar alb-negru, vechi de când lumea, de care ne folosim atunci…

Putem îmbunătăți clasa politica prin restrângerea dreptului la democrație?

Votul obligatoriu sau „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Putem îmbunătăți în democrație politica prin restrângerea dreptului la democrație?

Votul obligatoriu sau, dimpotrivă, condiționat de performanța intelectuală; „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, scopul e nobil, dar mijlocul, cel puțin la prima vedere, nu prea mi-a plăcut. Dar asta nu înseamnă că automat îl și descalific. Importantă e eficiența, nu „frumusețea”, care, până la urmă, e în ochiul privitorului. Este firesc ca, atunci…