Răzvan PINTEA

Depresia e ca un parazit mare și cenușiu, care te golește încet-încet de viață. E o bestie autodistructivă născută din propria minte, față de care logica este cel puțin ineficientă, dacă nu chiar dăunătoare. Sau măcar așa se întâmplă în cazul meu. Dacă anxietatea te face să te temi până și de propria umbră, depresia are efectul contrar. Te face mai realist. Chiar prea realist. Atât de realist, încât începi să simți acut lipsa de sens, sau mai bine zis, absurdul lumii în care trăiești. Începi să te întrebi ce sens mai are, pentru ce să te mai zbați o viață, zi de zi? Ce sunt banii, puterea sau prestigiul, altceva decât niște ficțiuni perisabile pe care ni le tot repetăm unii altora până când le luăm drept adevăr? Ajungi să-ți spui că da, „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”, dar nu te mai oprești prudent la concluzia Ecclesiastului, ci mergi până într-acolo încât nu-ți mai vine nici să te dai jos din pat. Și ceea ce începuse ca filosofie, se transformă în tu

Adică discriminare egal prostie. Despre homofobie si ageism am mai scris, iar prin prostie înțeleg acea concepție care, o dată ce o pui în practică, suferă nu doar cei din jur, ci și tu însuți. Așa cum a suferit poporul german din cauză că a îngăduit nazismului să-și facă de cap. Da, trăim în democrație. Iar democrația este cel mai bun sistem politic al momentului. Nu o spun din conformism sau doar pentru că, întâmplător, trăiesc în ea. Și nici pentru că aș fi îmbătat de vreo ideologie. Din contră, am un argument empiric, măsurabil: sunt mult mai mulți cei care vin spre democrație, decât cei care pleacă din ea, spre alte zări politice. E bună democrația, dar câți dintre noi, cei care ne bucurăm de ea, înțelegem ce înseamnă? Probabil că foarte mulți știu că e ceva legat de voința majorității, dar am sentimentul că sunt ceva mai puțini cei care realizează că această voință trebuie exprimată în limitele permise de drepturile omului. Care drepturi nu pot fi încălcate sau limita

În ciuda titlului de inspirație biblică, nu vizez decât tangențial excesele de origine religioasă, cum ar fi postul negru sau mai știu eu ce practică de mortificare. Sunt rare, deci nereprezentative ca fenomen. În vizorul meu intră toți cei care se flagelează singuri, sau pretind că o fac, în fel și chip, mai mult sau mai puțin ipocrit, doar pentru a se impune semenilor cu suferința lor auto-provocată. Cu toții știm vreun părinte care își refuză lucruri mărunte și firești în viață, doar de dragul de a flutura în fața copiilor sacrificiile pe care le-au făcut pentru ei. Cu toții avem vreun coleg care se extenuează de bună voie, neluându-și concediu sau muncind peste program, doar pentru a scoate ochii celorlalți cu „devotamentul” lor nețărmurit față de angajator. Dar nu i-aș scăpa din vedere nici pe cei mai inventivi dintre ei: cei care, cu toate că nu fac nimic special în prezent, se urcă totuși singuri pe un piedestal de pe care își declamă, foarte convenabil, „greutățile pri

Multă vreme nici nu am realizat că sufăr de anxietate, așa cum nici peștele nu mai dă vreo atenție apei care îl înconjoară dintotdeauna. Abia târziu am realizat că e ceva în neregulă, atunci când tulburarea de comportament a început să se manifeste deranjant pentru mine, la nivel fizic. Medicația m-a ajutat decisiv să-mi controlez anxietatea, acționând „de jos în sus”, de la nivel biochimic spre comportament. Dar mi-am dorit ceva mai mult de atât, ceva prin care să pun o distanță cât mai mare față de ea. Ceva complementar antidepresivelor, care să acționeze de data asta „de sus în jos”, de la nivelul convingerilor spre viața de zi cu zi. Nesimțind nevoia vreunei psihoterapii, m-am îndreptat, previzibil, spre așa-numitul „self-help”. De data asta, fără a repeta succesul avut cu medicația. Poate că datorită firii mele suspicioase, sau ținutului balcanic în care trăiesc, n-am putut scăpa niciodată de senzația că „self-help”-ul, cu toată esența lui anglo-saxonă, nu e altceva decât o

Așa cum hrana ne influențează sănătatea fizică, informația ne-o influențează pe cea mentală. În bine, sau în rău. Spre beneficiul, sau, dimpotrivă, dauna noastră și a celor din jur. Prin „cititul” din titlul articolului am avut în vedere un termen-umbrelă care să acopere semantic ideea de asimilare a informației în sensul cel mai larg al cuvântului, nu doar din cărți, nu doar în format text, ci și audio sau video. Adică film, teatru, articol și tot ce vă mai trece prin cap. M-am gândit la informația care, luată în ansamblu, are un cuvânt greu de spus în felul în care simțim, gândim și, în cele din urmă, acționăm. Prin urmare, afectează nu doar calitatea vieții noastre, ci și a celor mai aproape sau mai departe de noi. Nu intenționez să țin un discurs elitist despre superioritatea lecturii față de alte forme de consum informațional. De ce? 1) așa-zisa superioritate e foarte discutabilă; 2) nici nu prea cred în ea și 3) e irelevantă, cel puțin în contextul de față în care conte

Când ți-e bine, nu te gândești la durere. Când te doare, doar de studiu și reflecție nu-ți mai arde. Mai degrabă ești tentat să te arunci în brațele primului dintre prea mulții care îți ies în cale promițându-ți alinarea. Tu nu mai ești „tu” cel stăpân pe tine, care parcurge cu un ochi atent și critic rândurile de față, ci devii un simplu instrument obedient al instinctului de conservare. Un instinct care îți dictează: mai întâi să treacă durerea, vedem noi dup-aia . Prin urmare, sunt toate șansele ca tu să nu știi prea multe lucruri despre durerea ta, lucruri care dacă ar fi puse în practică, te-ar putea scuti de multă suferință inutilă. Sau barem ți-ar ameliora-o. Sau dacă nici una, nici alta, măcar ți-ar apăra buzunarul de șarlatani. Absența de moment a durerii din viața mea îmi îngăduie acum să reflectez la una din întrebările-cheie ale oricărui demers cât de cât rațional pe tema suferinței: ce este durerea? Ai zice că nici nu mai e nevoie de vreo definiție. Durerea e primu

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul... Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în

Vacanță de Paști. A elevilor, printre care și fetele mele. Pentru alții, e încă una dintre zilele lucrătoare. Pentru mine, freelancer fiind, diferența o face soția. E soare și e prânzul, așa că mă gândesc să scot un pic fetele din casă. Le propun să mâncăm acasă iar apoi să dăm o tură prin parc. Ele nu, vor „la mec” și înapoi acasă. Adică la tablete. Ok, zic (iar voi, criticilor de serviciu, mai repetați-vă că nu așa se cresc copiii). Le înțeleg. Pe fete. Cea mare, pe lângă școală și cursurile de artă, mai face, aproape zilnic, și câte unul-două antrenamente de baschet. Cea mică, doar două antrenamente de înot pe săptămână si două de șah, că e abia în clasa pregătitoare. Mai mult decât un full-time job. Mergem spre fast-food-urile din Piața Victoriei. Multe, pe măsura aglomerării de birouri. Acolo, maaare de corporatiști în pauză de masă. Imposibil să nu-i distingi în mulțime, așa pozitivi și narcisiști, cu badge-urile fâlfâind la vedere. Unii, cu priviri fixe, intră sau ie

Mă lupt dintotdeauna cu o tulburare mixtă anxios-depresivă. Adică sufăr simultan și de anxietate și de depresie, dar manifestările nu sunt într-atât de intense încât să fie necesară tratarea lor individuală. Spun „dintotdeauna” deoarece atunci când am fost diagnosticat, în urmă cu câțiva ani, am aflat că tulburarea nu a fost declanșată în urma vreunui episod dificil de viață, ci e mai degrabă un „defect de fabricație”. Mi s-a părut o explicație plauzibilă, gândindu-mă la părinții și bunicii mei. Deși tratamentul prescris de psihiatru și-a dovedit eficiența, tot timpul am avut senzația că mai am nevoie de ceva. Medicația corectează un dezechilibru biochimic existent, dar mi-am dorit să fac și altceva de natură să acționeze direct asupra cauzelor acestui dezechilibru. Căutam o terapie pe care să o pot transforma într-un obicei și a cărei aplicare să nu-mi dea viața și bugetul familiei peste cap. Nu intenționam să repar o problemă creându-mi alta. Am găsit pe ici pe colo cum că scr

Trăim într-o cultură obsedată de succes, ce ignoră parcă faptul că viața răspunde la presiuni asemenea unui balon: atunci când îl strângi într-o parte, se deformează în cealaltă. Astfel, goana după succes a dat naștere unei aversiuni nejustificate de eșec. O teamă care, în loc să ne împingă spre succes, mai mult ne împiedică să mai îndrăznim. Mai mult decât păguboasă, e și o teamă nenaturală, fiindcă atunci când intrăm în orice muzeu de științe ale naturii, avem dovada că specia umană e rezultatul unui lung șir de experimente eșuate ale naturii. Și nu există deocamdată nimic care să ne facă să credem că nu vom fi și noi, la rândul nostru, un astfel de eșec. În fond, chiar existența noastră terestră se încheie printr-o catastrofă: decesul. Se pare că eșecul e singura cale prin care viața poate evolua, și totuși îl detestăm. Din păcate, nu prea avem de ales: trăim în cultura în care trăim, și nu avem nici un motiv să credem că se va schimba în decursul vieții noastre. Așadar, cum

Orice cuplu sfârșește prost. Dacă îi dai suficient timp, vei vedea că în final, fie viața, fie moartea îi va despărți. Nu vă impacientați, nu mi-am propus să deprim pe nimeni. Și nici nu am intenția să joc rolul Ecclesiastului marital, predicându-vă de sus că „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”, deși poate că așa i-aș mai consola pe cei care au trecut recent printr-o despărțire. Am încercat doar să vă „scutur” un pic, ca să vă pregătesc pentru ideea că un cuplu nu se reduce doar la o relație de tip „eu versus celălalt”, ci este mai degrabă „copilul” rezultat din această relație. Un copil etern, pentru a cărui viață sunt responsabili ambii „părinți”. De ce să ne schimbăm optica? Ca să putem depăși mai ușor momentele dificile care apar inevitabil în orice relație. Fiindcă nu există o relație fără probleme, sau mai bine zis, o relație fără probleme a încetat de mult să mai existe. OK, dar cum știm când am depășit stadiul de normalitate, iar lucru

E una din acele dimineți de weekend în care fata cea mare ne face din nou programul. Azi nu „avem” nici meci de baschet, nici înot, nici olimpiadă școlară sau vreun concurs de artă; azi „suferim”, din nou, doar „consecințele” - o nouă festivitate de premiere. Ajungem entuziaști, dar prea devreme. Suntem în formație completă: eu, soția și cele două fete. Plecați în pripă, nu ne-am aprovizionat cu nimic de băut și de ronțăit pentru orele următoare. Avem ceva de așteptat, iar cea mică își pierde curând răbdarea, așa că o iau de mână și plecăm în căutarea unui chioșc cu d-ale gurii. Peste tot, evident, închis. În depărtare observ patru-cinci bărbați strânși în fața a ceea ce părea un magazin de cartier. Mă îndrept într-acolo cu nădejde în suflet, dar... din nou ghinion, dau de o casă de pariuri sportive. Închisă și ea. În jurul ei, cetățenii se foiau și comentau nervoși că trecuse ora deschiderii iar proprietarul localului nu își făcuse încă apariția. Ba chiar unul din ei a încercat uș