Treceți la conținutul principal

Bună, eu sunt Răzvan Pintea



Cine sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept? Sunt întrebările mari ale filozofiei, pe care le-am formulat în nume propriu, deoarece, așa cum spunea Nietzsche, filozofia se naște din propria biografie. Niște întrebări prea mari ca să le mai găsesc vreun loc între nimicurile atât de acaparante ale cotidianului. Și totuși, simt că a venit momentul să dau propriile răspunsuri. Pe de o parte, nu mai sunt atât de tânăr încât să nu fiu în stare să le găsesc singur și, prin urmare, să mă mulțumesc cu răspunsurile altora. De cealaltă parte, nici nu pot să le amân până când voi fi atât de bătrân, încât să ajung din nou în aceeași situație.
Vorbind de biografie, în timp am devenit conștient de festele jucate de propria minte atunci când e condusă de anxietate sau depresie, învățând pe calea cea anevoioasă să-mi fac din logică un aliat în viața de zi cu zi, și nu doar un prieten de ocazie. Un aliat care, în cazul întrebărilor de față, ia forma briciului filozofic al lui Occam: răspunsul cel mai simplu este și cel mai probabil.
Prin urmare: „eu” sunt conștientul care scrie acum rândurile de față, vin din neantul de dinainte de a mă naște, și mă îndrept spre același neant, fiindcă nu văd cum ar putea exista două neanturi diferite. Un neant cunoscut de altfel oricui, pe care îl experimentăm, dacă pot spune așa, în fiecare somn fără vise. Restul? E pulbere de stele.
Am respins ideile de nirvana și reîncarnare, rai și iad și mai știu eu ce alte mituri orientale sau occidentale, fiindcă, oricât ar fi de atractive sau consolatoare, sunt prea complicate pentru a fi probabile, presupunând toate ipotezele ce stau la baza religiilor din care provin. Niște ipoteze care la rândul lor pot fi ușor retezate cu un alt brici filozofic, cel al lui Alder, care ne spune că afirmațiile extraordinare necesită dovezi extraordinare. Dovezi care lipsesc în cazul oricărei concepții bazate pe supranatural.
Nu mi-am bătut capul cu neantul cel origine și destinație, fiindcă ce ar putea fi de gândit despre... nimic? Așa că mi-am folosit energia în direcția auto-cunoașterii: cine sunt eu?
Sunt o lanternă aprinsă în întunericul neantului, în urmă cu câteva zeci de ani. O lanternă care de atunci se stinge temporar, cu ocazia fiecărei ațipiri. O lanternă care se va stinge definitiv, cu puțin noroc, peste alte câteva zeci de ani, înconjurată de lanternele celor dragi. O lanternă care, oriîncotro își îndrepta fasciculul în neant, își vedea propria lumină, căpătând astfel iluzia că totul e luminat în jurul său.
Primul pas spre eliberarea de această iluzie l-am făcut prin meditația mindfulness, o tehnică prin care am reușit să mă detașez de dorințele și spaimele care îmi eclipsau prezentul. La un moment dat am avut revelația faptului că propria-mi identitate este independentă de rolurile pe care le joc și măștile pe care le port în societate. O revelație pe care n-am trăit-o nici pe departe ca pe un extaz mistic, ci mai degrabă ca pe echivalentul unei palme trase peste frunte, însoțită de „băi, ce prost am fost până acum!”
Așa am început să-mi descopăr adevărata identitate. Încă mai am de lucru, și nu cred că voi termina niciodată. În orice caz, nu e deloc simplu. A fost nevoie să mă dezbar de toate straturile de condiționare în care m-au încorsetat cei din jur, încă din primii ani de viață. Să mă eliberez din colivia de prejudecăți, de la „cei șapte ani de acasă” până la dogmele adultului de zi cu zi, dogme care, prin repetiție neîncetată, întrețin iluzia că ar fi niște adevăruri.
E un efort care merită, fiecare reușită fiindu-mi răsplătită cu un sentiment de confort interior, asemănător cu cel pe care îl ai ori de câte ori arunci toate vechiturile din casă. Cu toate că locuința rămâne aceeași, spațiul interior e mult mai generos, mai aerisit.
M-am luptat să-mi scot din cap dogma absurdă, dar nu mai puțin răspândită, conform căreia „eu sunt ceea ce fac”. Absurdă, pentru că rareori poți să faci ceea ce te reprezintă și în același timp să-ți mai și câștigi existența. De cele mai multe ori ești nevoit să faci ceea nu știu, nu pot sau nu vor să facă alții, dar au nevoie.
La fel de absurdă e și prejudecata conform căreia „eu sunt ceea ce spun alții că sunt”, pentru că întotdeauna cei din jur își văd în tine doar propriul interes, oricât de nobil, sau ignobil, ar fi acesta. Un interes niciodată la fel, diferind în funcție de persoană și context. Prin urmare, a încerca să-i mulțumești pe toți e calea cea mai sigură spre propria nefericire.
Ajuns aici, am încetat să îmi mai construiesc imaginea de sine raportându-mă la nevoile celor din jur, și mi-am căutat reperele în interior. Mi-am privit viața din perspectiva propriului necrolog, nu a unui efemer curriculum vitae, lustruit de la caz la caz, în speranța de a face pe plac unui necunoscut oarecare.
Așa am realizat că, de fapt, „eu sunt ceea ce sunt”. Cum? În mod paradoxal, gândindu-mă la ce mi-aș dori să spună ceilalți despre mine atunci când nu voi mai fi, nu la ce spun acum când încă mai exist.
Identitatea e o realitate interioară, foarte clară celui care o trăiește, și în același timp foarte greu de transmis altcuiva. Așa că singura cale care mi-a fost la îndemână pentru a-mi consolida și comunica altora propria identitate a fost scrisul.
De ce scriu? În primul rând, e o dovadă a existenței mele. Scriu, deci exist. Pentru că, atunci când un copac cade, dar nu e nimeni în jur să-l audă, a făcut el vreun zgomot în cădere?
Apoi, scrisul este o extraordinară, deși dificilă, cale de dezvoltare personală. Fiind un pic mai complicat de descris, am să recurg la o analogie din regnul animal. Privită de aproape, furnica pare o culme a invincibilității, un războinic desăvârșit. E o ființă capabilă să-și muște, să-și înțepe sau să-și împroaște dușmanii cu acid. Îmbrăcată din cap până în picioare în exoscheletul ei de chitină, poate la fel de bine să și încaseze nenumărate lovituri. Dar atunci când armura îi este străpunsă, nu mai are nicio șansă: fluidele vitale i se scurg și soarta furnicii e pecetluită. Mergând mai departe pe firul evoluției, vedem cum ființele mai avansate biologic, mamiferele de exemplu, și-au protejat scheletul cu carne, piele și blană. Chiar dacă sunt niște țesuturi mult mai fragile decât chitina furnicii, ele amortizează șocurile și, în plus, au capacitatea de a se vindeca. E doar unul din multele motive pentru care mamiferul, deși aparent mai fragil, s-a dovedit a fi mai competitiv decât furnica.
Pentru mine, scrisul e carnea și pielea cu care îmi îmbrac identitatea. Chiar dacă acum par mai vulnerabil expunându-mi ideile în public, sunt mai rezistent decât atunci când mă comportam ca o „furnică”, osificându-mă încrâncenat și pe mutește în exoscheletul unor convingeri, cele mai multe împrumutate de aiurea. Acum sunt mai... „eu”.
Bună, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?