Răzvan PINTEA

București, zi lucrătoare, opt fără ceva dimineața. Sunt unul din mulții pietoni din zona Pieței Victoriei. Mă duc să-mi fac niște analize medicale la una din clinicile din zonă. După standardele mele, analizele sunt un lucru important, care e bine să fie făcut la vremea lui. În plus, mai am și ceva treabă după, așa că mă deplasez pe trotuar cu viteza mea de croazieră. Adică nu alerg cu limba scoasă, dar nici în dorul lelii. Cu toate acestea, observ că sunt întrecut ca viteză de marea majoritate a pietonilor din jurul meu: tineri sau bătrâni, slabi sau grași, femei sau bărbați. Cam toți mă depășesc, indiferent de vârsta sau aspectul lor fizic. Toți pietonii se deplasează la trap, la limita alergării, în contrast izbitor cu cvasi-încremenirea șoferilor congestionați în trafic. Izbitor contrastul, dar și aparent, fiindcă sunt convins că și șoferii sunt măcinați de aceeași grabă ca și concitadinii pietoni. Altfel, de ce și-ar lua cineva mașină într-un oraș atât de aglomerat? O grabă

Pe de o parte, medicina evoluează tot timpul. De cealaltă, medicii mai și greșesc din când în când. Cum poți să afli ce este cel mai bine pentru sănătatea ta? Iată problema pe care prea rar o discutăm cu un medic. Mă simt norocos că am un job în care sunt plătit și să scriu pe teme de educație medicală, adică despre boli și tratamente, pe înțelesul tuturor. Pot astfel să-mi câștig existența nu doar îmbogățind niște acționari despre care nu am mare habar, ci și făcând ceva direct util societății. Probabil că sentimentul meu de mulțumire nu e altceva decât un semn că, per ansamblu, sufăr de ceea ce Marx numea „alienarea muncitorului în capitalism”. În orice caz, ca să pot scrie, trebuie să îmi cunosc cititorii, să îmi creionez în minte portretul-robot al „pacientului român”. Un chip pe care îl pot modela doar citind sau discutând cu alți medici, eu neavând formație medicală – singura mea experiență în domeniu fiind cea universală, de pacient. Un pacient poate mai informat de

Statistic vorbind, omenirea trăiește în cea mai sigură epocă din istorie. Și atunci, de ce suntem atât de suspicioși? De ce încuiem în urma noastră, de fiecare dată, cu un gest reflex, ușa casei sau portiera mașinii? De ce ne blocăm automat calculatorul și telefonul? De ce evităm să vorbim cu străinii pe stradă? Ce pericole ne pasc, de ne învățăm și copiii să procedeze la fel? Eu, unul, le fac pe toate și pe fiecare din ele, ori de câte ori se ivește ocazia. M-am uitat în jur și am observat că și ceilalți fac la fel. Așa că l-am considerat ca fiind mai degrabă un comportament normal, decât cauzat de propria-mi anxietate. Dar asigurarea, pe care mi-am dat-o singur, nu m-a oprit din a-mi pune alte întrebări. Sunt suspicios, oare, fiindcă trăiesc în mediul urban? În orașul în care, statistic vorbind, nu știu aproape pe nimeni? Puțin probabil să fie așa. E adevărat că nu-mi cunosc toți vecinii de scară, dar nu mi s-a părut că oamenii de la țară ar fi mai primitori față de străin

Știința spune că anxietatea merge mână în mână cu o imaginație bogată. Nu e foarte clar dacă fantezia te face să vezi, spontan, amenințări în orice, sau, dimpotrivă, teama te împinge să creezi scenarii improbabile din nimic. Cert este că granița între ficțiune și realitate se estompează, populându-ne mintea cu fel de fel de conspirații universale în care ne intersectăm cu te miri ce prieteni și dușmani imaginari. Ce pot să spun din propria experiență este că, atunci când anxietatea se acutizează, logica are de suferit. Adică se transformă, nefericit, dintr-o sursă independentă de echilibru mental, într-o aliată nedorită a tulburării de comportament. În loc să cenzureze excesele anxietății, logica începe să le justifice cu fel de fel de argumente șubrede, adâncind spirala ruperii de realitate. Fiindcă ceea ce numim „realitate” nu e altceva decât modul unic, propriu nouă, prin care ne punem în ordine în ceea ce descoperim trăind. E suma tuturor „punctelor de vedere” pe care ni

Deși scriu într-un sfârșit de săptămână, simțindu-mă sănătos și cu sacii în căruță, știu că suferința e un dat al vieții care nu ține cont de niciun calendar, fie el secular sau bisericesc. Nu ține cont nici de faptul că suntem atei, agnostici sau credincioși. Sau indiferenți față de divinitate. Suferința ne însoțește peste tot. Ne naștem, trăim și murim în compania ei. Suntem programați de evoluție să fugim de suferință și, în schimb, să căutăm fericirea. Este atunci suferința un rău absolut? Eu zic că nu. Să presupunem, prin absurd, că totuși ar fi așa. Atunci ar exista o soluție simplă la toată amărăciunile omenirii: sinuciderea. În masă, evident, ca să fim siguri că nu va suferi nimeni la moartea altcuiva. Luăm toți câte o pastilă proiectată să ne asigure o trecere nedureroasă în neființă și gata. Adio viață, adio omenire, adio suferință umană. Sau, dacă instinctul de conservare, ori religia, ne împiedică să ne sinucidem, hai măcar să-i scutim pe alții de suferință. Ha

Profilaxia este sănătoasă, deci să o lăsăm în seama celor bolnavi! Ca orice ironie, are un miez de adevăr, fiindcă altfel nu ar amuza pe nimeni: când ne simțim sănătoși, rareori ne gândim la boală, și cu atât mai puțin la prevenirea ei. Toți știm că există medici specializați pentru tratarea fiecărei părticele bolnave a trupului nostru, dar câți dintre noi s-au gândit la profilaxie? Adică la medicina preventivă, acea ramură care se ocupă nu cu tratarea, ci cu prevenirea bolilor? Nu o luați ca pe o critică, ci ca pe o constatare. Evoluția ne-a modelat să acordăm importanță pericolelor iminente pentru supraviețuire; amenințările potențiale sau abstracte sunt încadrate automat la categoria „drobul de sare”, cele pentru care nu merită să investim imediat timp și resurse. Dacă o fi și o fi să fie, om mai vedea atunci! Prin urmare, sunt slabe șanse ca genericii termenii de „profilaxie” și „boală”, să iște vreo neliniște imediată în mintea cuiva. În fond, nimeni nu suferă de „boal

Nu disprețuiesc tradiția, ci dimpotrivă, mă inspir din ea. Evident, cu condiția să își dovedească valoarea și în prezent. Spre exemplu, rândurile de față sunt puse în mișcare de gândirea anticului Heraclit, cel care spunea că nimeni nu se scaldă de două ori în aceeași apă a râului, o metaforă a faptului că nimic nu e permanent, ci se supune unei necontenite transformări. Viziunea filosofului a trecut nu doar proba timpului, ci și a spațiului, fiindcă am regăsit-o atât în gândirea occidentală de mai târziu, cât și în filosofiile orientale Tao și Zen. În plus, încerc să țin cont de ea în viața de zi cu zi. Ideea eternei schimbări m-a făcut să mă întreb cât de benefic poate fi tradiționalismul, adică această supralicitare a valorii tradiției doar de dragul vechimii ei. În ce măsură tradiționalismul poate fi susținut prin logică? Dar prin experiment? Nu cumva e doar încă una din prea-multele concepții ipocrite care ne bântuie de când lumea? Mai întâi, logica. Să începem prin a obs

Zilele astea am simțit un pic, dar pe propria piele, cum e să fii stigmatizat social doar pentru că ești, prin accident biologic, temporar sau definitiv, „mai altfel”. Când afirm „pe propria piele”, o fac nu doar la figurat, ci și la propriu: m-am pricopsit, pentru prima oară în viață, cu o alergie vizibilă, întinsă pe aproape întreaga suprafață a pielii. Deși alergia nu este o afecțiune contagioasă, nu numai străinii, ci și apropiații se comportau de parcă aveam lepră – adică altă boală necontagioasă. Reacția medievală a celor din jur m-a dus apoi cu gândul, inevitabil, la referendumul așa-zis „pentru familie”. Am pus ghilimele pentru că eu, familist cu doi copii, consider că manifestarea cu pricina nu mă reprezintă, ci dimpotrivă, e un non-sens toxic: așa cum, în cazul alergiei mele, organismul a luat-o razna luptând cu dușmani imaginari, istoria ne arată că și societatea are momente similare de rătăcire auto-distructivă – uneori în forme extreme, cum a fost nazismul. În con

Depresia e ca un parazit mare și cenușiu, care te golește încet-încet de viață. E o bestie autodistructivă născută din propria minte, față de care logica este cel puțin ineficientă, dacă nu chiar dăunătoare. Sau măcar așa se întâmplă în cazul meu. Dacă anxietatea te face să te temi până și de propria umbră, depresia are efectul contrar. Te face mai realist. Chiar prea realist. Atât de realist, încât începi să simți acut lipsa de sens, sau mai bine zis, absurdul lumii în care trăiești. Începi să te întrebi ce sens mai are, pentru ce să te mai zbați o viață, zi de zi? Ce sunt banii, puterea sau prestigiul, altceva decât niște ficțiuni perisabile pe care ni le tot repetăm unii altora până când le luăm drept adevăr? Ajungi să-ți spui că da, „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”, dar nu te mai oprești prudent la concluzia Ecclesiastului, ci mergi până într-acolo încât nu-ți mai vine nici să te dai jos din pat. Și ceea ce începuse ca filosofie, se transformă în tu

Adică discriminare egal prostie. Despre homofobie si ageism am mai scris, iar prin prostie înțeleg acea concepție care, o dată ce o pui în practică, suferă nu doar cei din jur, ci și tu însuți. Așa cum a suferit poporul german din cauză că a îngăduit nazismului să-și facă de cap. Da, trăim în democrație. Iar democrația este cel mai bun sistem politic al momentului. Nu o spun din conformism sau doar pentru că, întâmplător, trăiesc în ea. Și nici pentru că aș fi îmbătat de vreo ideologie. Din contră, am un argument empiric, măsurabil: sunt mult mai mulți cei care vin spre democrație, decât cei care pleacă din ea, spre alte zări politice. E bună democrația, dar câți dintre noi, cei care ne bucurăm de ea, înțelegem ce înseamnă? Probabil că foarte mulți știu că e ceva legat de voința majorității, dar am sentimentul că sunt ceva mai puțini cei care realizează că această voință trebuie exprimată în limitele permise de drepturile omului. Care drepturi nu pot fi încălcate sau limita