Răzvan PINTEA

„A fost odată ca niciodată Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. S-au căsătorit de tineri, au avut mulți copii, și și-au condus împărăția în armonie până la adânci bătrâneți, bucurându-se de dragostea supușilor și respectul zmeilor și vrăjitoarelor. Ș-am încălecat pe-o șa etc.”. Privită „la rece”, povestea pare mai neverosimilă decât orice basm; n-ar putea convinge nici măcar un copilaș. Și cu toate acestea, „la cald”, de multe ori avem tendința să reacționăm ca și cum am crede în astfel de utopii. Iar când vine vorba de ceea ce vrem, adoptăm uneori o manieră ușor solipsist-infantilă, ca și cum lumea ar fi fost creată ca să ne facă nouă pe plac, inclusiv să se supună obiectivelor noastre. Fără îndoială, obiectivele au rostul lor – dacă scopul dă intenției noastre o formă, obiectivul e acela care, atunci când e bine definit, îi dă un conținut. Dar cu ce se deosebește obiectivul față de ambiguitatea unei simple dorințe sau, de ce nu, a unui mare ideal? Prin concretețe. Obiectivul este,

Se spune că un discipol Zen care a atins starea de iluminare ar fi fost întrebat de ceilalți „Cum e? Cum te simți acum?” „La fel de mizerabil”, ar fi răspuns acesta. Răspuns care mi se pare nu o dată, ci de două ori corect. Prima dată, fiindcă e validat de milenii, de tradiția religioasă. Religia, indiferent că vorbim de buddhism sau de creștinism, ne învață că fericirea, așa cum o căutăm noi azi în varianta ei pământească, nu are mai nimic de-a face cu desăvârșirea spirituală. Ne naștem și pierim în durere, iar suferința ne însoțește în toată scurta noastră existență. Asta e natura vieții, ca suferința să fie o constantă iar fericirea mai degrabă un accident. Răspunsul discipolului mi s-a părut și a doua oară corect, fiindcă am avut nenorocul să-l validez prin propria experiență. Nu demult m-am pricopsit cu o criză de sciatică. Pentru cei care nu știu despre ce e vorba – și le doresc din toată inima să nu afle vreodată pe propria piele – s-a manifestat în cazul meu ca o durere,

Îți bei liniștit cafeaua, pe Facebook, la birou. Te cheamă șeful și te informează radios că de azi răspunzi de un nou proiect. Dacă ți se întâmplă asta, cel mai probabil ești corporatist sau bugetar, dar nu neapărat. Poate că ai deja rolul în fișa postului sau e o desemnare ad-hoc. Poate că ți se umflă pieptul de mândrie la gândul „încrederii pe care ți-o acordă conducerea”, sau o iei ca pe leapșa unei sarcini în plus. Oricum ar fi, șeful și-a făcut treaba și ți-a pictat ținta pe spate. Toată lumea se liniștește, avem pe cineva care va răspunde pentru proiect, deci pot să-și vadă de ale lor în continuare. Te întorci în birou. Probabil că mai întâi te pui la curent cu ceea ce dă identitate noului tău proiect, și anume scopul , valoarea și durata sa; te ajută să-ți formezi o idee despre ce te așteaptă în continuare. Dacă proiectul e important, top-managementul te va susține, dar îți va și sufla fierbinte-n ceafă. Dacă nu e important, de exemplu un proiect intern, va fi aproape uit

„Azi noapte am visat că eram un fluture. Acum nu mai știu: sunt un om care a visat că e fluture, sau un fluture ce visează că e om?” spune o pildă taoistă. Dar noi, de unde știm că realitatea... există? Cum putem fi siguri că noi suntem „noi” cei care credem că suntem, cu mâini, picioare și toate cele? Ce dovadă avem că nu suntem doar niște simple creiere conectate la o mașinărie sofisticată stil Matrix, ce ne pompează non-stop în minte idei pe care noi luăm drept realitate obiectivă? Iată una dintre întrebările fundamentale ale filozofiei la care nu există încă răspuns. Prin urmare, dacă nu putem avea această certitudine a realității, atunci nu mai putem fi siguri de nimic. Orice – nu doar o știre – ar putea fi un „fake”. Unii se îndoiesc, sau chiar neagă existența lui Dumnezeu, dar câți dintre noi pun sub semnul întrebării existența realității? Cred că nu o face nimeni în viața de zi cu zi. Dacă ar face-o nu văd cum ar putea supraviețui tot punându-și probleme de genul: o fi

Odată, un om mai cu frica lui Dumnezeu decât agnosticul de mine mi-a spus că, aflat pe masa de operație, nimeni nu mai este ateu. Era argumentul adus de el în favoarea ideii de divinitate. I-am dat dreptate, dar probabil că nu așa cum și ar fi dorit s-audă. I-am zis da, atunci când are de-a face cu o amenințare omul își abandonează de cele mai multe ori logica cedând în fața instinctului de conservare. Cu alte cuvinte, omul s-ar face frate nu numai cu dracul ca să treacă puntea, ci și cu Dumnezeu și cu oricine sau orice i-ar putea oferi o șansă de salvare. Și asta nu pentru că am fi „slabi de înger”, ci fiindcă așa ne-au modelat milioanele de ani de evoluție, să ne agățăm de orice șansă de supraviețuire, oricât de mică sau neîntemeiată. Din păcate, manifestările homofobe din ultima vreme de la noi din țară mi-au întărit bănuiala că religiozitatea se află în relație de inversă proporționalitate cu raționalitatea. Plec de la premiza că știți deja la ce manifestări mă refer, așa că

Sunt într-un Uber, în plină zi, pe lângă Arcul de Triumf. La volan, o doamnă agreabilă, undeva la 40 de ani. Plouă, deci aglomerație, deci mai mult stăm decât înaintăm. Observ în intersecție un polițist, de unde deduc că n-o să ne punem în mișcare prea curând. Inevitabil, îmi vine să „fumez” o țigară de-a mea, electronică. Din reflex de fost fumător prigonit până și în propria casă, observ instantaneu că doamna are un pachet de țigări desfăcut și mă simt încurajat să apelez la înțelegerea dânsei întru viciu. Nu mă înșel. Din vorbă în vorbă, îmi povestește despre fostul ei job, un post mărunt într-o mare corporație, unde șefa îi tot reproșa când lua o pauză de țigară: „Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!” Replica mă duce cu gândul la un dialog dintr-un film plasat în Algeria colonială a anilor ‘50. Doi localnici, tată și fiu, fumează în spatele prăvăliei unui francez ai cărui angajați sunt. „Tată, de ce francezii ne tot reproșează nouă, arabilor, că suntem leneși?”

Suntem stresați. E un truism deja. Ne-am obișnuit cu stresul ca peștele cu apa – nici nu-i mai dăm atenție. Și totuși lucrurile nu stau chiar așa. O afirmație mai aproape de adevăr este „ne stresăm”. Nu suntem victime inocente ale stresului, ci avem partea noastră de vină. Iar una din sursele majore de disconfort este reflexul de a judeca – noi pe alții, noi pe noi înșine – și de a ne lăsa influențați de felul în care ne judecă ceilalți. Vine zilele trecute fii-mea cea mare, elevă în clasa a VI-a, și mă roagă să o ajut să improvizeze un dinamometru, ca temă primită la fizică. Profit de fericita ocazie că nu e cu ochii în vreun ecran și inițiez una dintre rarele noastre conversații pe teme școlare. Zic „rare” în comparație cu ce mai aud și eu că fac alți părinți, preocupați zilnic de evoluția școlară a odraslelor. Nu mă implic mai des fiindcă nu e cazul – ea fiind prima la învățătură, cu media 10 pe linie, fără ca noi, părinții, să fi fost vreodată nevoiți să intervenim. Revenind l

Nevoile de zi cu zi au depășit mereu ceea ce religia, și mai târziu știința, puteau oferi oamenilor. Lucru valabil și azi. Dar, cum oferta urmează întotdeauna cererea, locul rămas liber a fost imediat ocupat de surorile lor vitrege: magia și respectiv, pseudoștiința. Din ce în ce mai puțină magie și din ce în ce mai multă pseudoștiință, în oglindă cu retragerea religiei – în favoarea științei – din mentalul colectiv occidental. De ce vitrege? Deoarece au fost născute nu din dorința de cunoaștere, ci din cea de câștig cu orice preț. Niște activități care prind teren acolo unde credulitatea depășește simțul critic. De ce ridic problema șarlataniei? Pentru că poate abate sau întârzia niște oameni de bună-credință, dar mai creduli, de la găsirea unei soluții potrivită situației în care se află, cum ar fi tratamentul prescris de un specialist. Partea bună e că putem depista șarlatania doar fiind un pic mai circumspecți față de soluțiile „miraculoase” care ni le propun diverșii „guru” c

„La noi ca la nimenea!” „Așa-i românul!” – cel mai adesea „hoț” și „leneș”. Și alte asemenea mantre care răzbat de la nivelul conversațional până la cel al unor analize și care se pot reduce la formula „românul nu respectă legea”, fie ea scrisă sau nescrisă. Mentalul colectiv, reflectat în social- și mass-media, îmi pare saturat de un set de atitudini și convingeri, mai mult sau mai puțin auto-defăimătoare, pe care eu le-am grupat sub denumirea de „național-masochism” . De ce „național”? Din cauza anvergurii. Pare a fi înșurubat în orice cotlon al vieții sociale, de la traficul rutier până la politică. De ce „masochism”? Pentru că e o concepție cu o bază mai degrabă emoțională decât rațională: în primă instanță, ne face o reală plăcere să ne confirmăm superioritatea morală față de cei din jur – nu noi, ci ceilalți români sunt hoți și leneși. Iar atunci când generalizăm la nivel național, în final ajungem să găsim plăcere în a ne desconsidera pe noi înșine, de unde și perversa volu

Treci seara pe lângă clădirile de birouri și vezi omuleții ăia "la muncă", în acvariile lor bine luminate. Primele cuvinte care-ți vin în minte sunt "sclavi", "negrișori", "plantație". Omuleții ăia nu sunt însă singuri: au și tovarăși care-și petrec timpul aidoma, în penumbra propriului apartament, muncind cu fețele luminate cadaveric de display-ul laptopului. Sunt și angajați și antreprenori printre ei. Am să discut doar despre primii, dar argumentația poate fi ușor adaptată și pentru ceilalți. Pe omuleții ăștia harnici îi recunoști ușor și de aproape: sunt cei ce-și poartă aerul de "om ocupat" ca pe un blazon și nu ca pe un semn al ineficienței de a-și organiza timpul. De ce? Ce-i face "să stea peste program" și la birou și acasă? " Biciul " patronilor? " Morcovul " unui câștig suplimentar? Conștiința profesională? Plăcerea de a munci? Sau dependența de muncă? Păi să le luăm pe rând. Să fie &q