Treceți la conținutul principal

Postări

Job title! O joacă de copii mari, pe care mulți au luat-o prea în serios

Vacanță de Paști. A elevilor, printre care și fetele mele. Pentru alții, e încă una dintre zilele lucrătoare. Pentru mine, freelancer fiind, diferența o face soția. E soare și e prânzul, așa că mă gândesc să scot un pic fetele din casă. Le propun să mâncăm acasă iar apoi să dăm o tură prin parc. Ele nu, vor „la mec” și înapoi acasă. Adică la tablete. Ok, zic (iar voi, criticilor de serviciu, mai repetați-vă că nu așa se cresc copiii). Le înțeleg. Pe fete. Cea mare, pe lângă școală și cursurile de artă, mai face, aproape zilnic, și câte unul-două antrenamente de baschet. Cea mică, doar două antrenamente de înot pe săptămână si două de șah, că e abia în clasa pregătitoare. Mai mult decât un full-time job. Mergem spre fast-food-urile din Piața Victoriei. Multe, pe măsura aglomerării de birouri. Acolo, maaare de corporatiști în pauză de masă. Imposibil să nu-i distingi în mulțime, așa pozitivi și narcisiști, cu badge-urile fâlfâind la vedere. Unii, cu priviri fixe, intră sau ie

De ce scriu? Scrisul, ca aliat împotriva anxietății

Mă lupt dintotdeauna cu o tulburare mixtă anxios-depresivă. Adică sufăr simultan și de anxietate și de depresie, dar manifestările nu sunt într-atât de intense încât să fie necesară tratarea lor individuală. Spun „dintotdeauna” deoarece atunci când am fost diagnosticat, în urmă cu câțiva ani, am aflat că tulburarea nu a fost declanșată în urma vreunui episod dificil de viață, ci e mai degrabă un „defect de fabricație”. Mi s-a părut o explicație plauzibilă, gândindu-mă la părinții și bunicii mei. Deși tratamentul prescris de psihiatru și-a dovedit eficiența, tot timpul am avut senzația că mai am nevoie de ceva. Medicația corectează un dezechilibru biochimic existent, dar mi-am dorit să fac și altceva de natură să acționeze direct asupra cauzelor acestui dezechilibru. Căutam o terapie pe care să o pot transforma într-un obicei și a cărei aplicare să nu-mi dea viața și bugetul familiei peste cap. Nu intenționam să repar o problemă creându-mi alta. Am găsit pe ici pe colo cum că scr

Cum îți poți învinge teama de eșec? Rescriind istoria. Propria istorie.

Trăim într-o cultură obsedată de succes, ce ignoră parcă faptul că viața răspunde la presiuni asemenea unui balon: atunci când îl strângi într-o parte, se deformează în cealaltă. Astfel, goana după succes a dat naștere unei aversiuni nejustificate de eșec. O teamă care, în loc să ne împingă spre succes, mai mult ne împiedică să mai îndrăznim. Mai mult decât păguboasă, e și o teamă nenaturală, fiindcă atunci când intrăm în orice muzeu de științe ale naturii, avem dovada că specia umană e rezultatul unui lung șir de experimente eșuate ale naturii. Și nu există deocamdată nimic care să ne facă să credem că nu vom fi și noi, la rândul nostru, un astfel de eșec. În fond, chiar existența noastră terestră se încheie printr-o catastrofă: decesul. Se pare că eșecul e singura cale prin care viața poate evolua, și totuși îl detestăm. Din păcate, nu prea avem de ales: trăim în cultura în care trăim, și nu avem nici un motiv să credem că se va schimba în decursul vieții noastre. Așadar, cum

Cum putem „măsura” sănătatea unui cuplu?

Orice cuplu sfârșește prost. Dacă îi dai suficient timp, vei vedea că în final, fie viața, fie moartea îi va despărți. Nu vă impacientați, nu mi-am propus să deprim pe nimeni. Și nici nu am intenția să joc rolul Ecclesiastului marital, predicându-vă de sus că „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”, deși poate că așa i-aș mai consola pe cei care au trecut recent printr-o despărțire. Am încercat doar să vă „scutur” un pic, ca să vă pregătesc pentru ideea că un cuplu nu se reduce doar la o relație de tip „eu versus celălalt”, ci este mai degrabă „copilul” rezultat din această relație. Un copil etern, pentru a cărui viață sunt responsabili ambii „părinți”. De ce să ne schimbăm optica? Ca să putem depăși mai ușor momentele dificile care apar inevitabil în orice relație. Fiindcă nu există o relație fără probleme, sau mai bine zis, o relație fără probleme a încetat de mult să mai existe. OK, dar cum știm când am depășit stadiul de normalitate, iar lucru

Nimeni nu e atât de bun pe cât îl laudă unii, și nici atât de rău pe cât îl critică alții

E una din acele dimineți de weekend în care fata cea mare ne face din nou programul. Azi nu „avem” nici meci de baschet, nici înot, nici olimpiadă școlară sau vreun concurs de artă; azi „suferim”, din nou, doar „consecințele” - o nouă festivitate de premiere. Ajungem entuziaști, dar prea devreme. Suntem în formație completă: eu, soția și cele două fete. Plecați în pripă, nu ne-am aprovizionat cu nimic de băut și de ronțăit pentru orele următoare. Avem ceva de așteptat, iar cea mică își pierde curând răbdarea, așa că o iau de mână și plecăm în căutarea unui chioșc cu d-ale gurii. Peste tot, evident, închis. În depărtare observ patru-cinci bărbați strânși în fața a ceea ce părea un magazin de cartier. Mă îndrept într-acolo cu nădejde în suflet, dar... din nou ghinion, dau de o casă de pariuri sportive. Închisă și ea. În jurul ei, cetățenii se foiau și comentau nervoși că trecuse ora deschiderii iar proprietarul localului nu își făcuse încă apariția. Ba chiar unul din ei a încercat uș