Răzvan PINTEA

În ciuda titlului de inspirație biblică, nu vizez decât tangențial excesele de origine religioasă, cum ar fi postul negru sau mai știu eu ce practică de mortificare. Sunt rare, deci nereprezentative ca fenomen. În vizorul meu intră toți cei care se flagelează singuri, sau pretind că o fac, în fel și chip, mai mult sau mai puțin ipocrit, doar pentru a se impune semenilor cu suferința lor auto-provocată. Cu toții știm vreun părinte care își refuză lucruri mărunte și firești în viață, doar de dragul de a flutura în fața copiilor sacrificiile pe care le-au făcut pentru ei. Cu toții avem vreun coleg care se extenuează de bună voie, neluându-și concediu sau muncind peste program, doar pentru a scoate ochii celorlalți cu „devotamentul” lor nețărmurit față de angajator. Dar nu i-aș scăpa din vedere nici pe cei mai inventivi dintre ei: cei care, cu toate că nu fac nimic special în prezent, se urcă totuși singuri pe un piedestal de pe care își declamă, foarte convenabil, „greutățile pri

Multă vreme nici nu am realizat că sufăr de anxietate, așa cum nici peștele nu mai dă vreo atenție apei care îl înconjoară dintotdeauna. Abia târziu am realizat că e ceva în neregulă, atunci când tulburarea de comportament a început să se manifeste deranjant pentru mine, la nivel fizic. Medicația m-a ajutat decisiv să-mi controlez anxietatea, acționând „de jos în sus”, de la nivel biochimic spre comportament. Dar mi-am dorit ceva mai mult de atât, ceva prin care să pun o distanță cât mai mare față de ea. Ceva complementar antidepresivelor, care să acționeze de data asta „de sus în jos”, de la nivelul convingerilor spre viața de zi cu zi. Nesimțind nevoia vreunei psihoterapii, m-am îndreptat, previzibil, spre așa-numitul „self-help”. De data asta, fără a repeta succesul avut cu medicația. Poate că datorită firii mele suspicioase, sau ținutului balcanic în care trăiesc, n-am putut scăpa niciodată de senzația că „self-help”-ul, cu toată esența lui anglo-saxonă, nu e altceva decât o

Așa cum hrana ne influențează sănătatea fizică, informația ne-o influențează pe cea mentală. În bine, sau în rău. Spre beneficiul, sau, dimpotrivă, dauna noastră și a celor din jur. Prin „cititul” din titlul articolului am avut în vedere un termen-umbrelă care să acopere semantic ideea de asimilare a informației în sensul cel mai larg al cuvântului, nu doar din cărți, nu doar în format text, ci și audio sau video. Adică film, teatru, articol și tot ce vă mai trece prin cap. M-am gândit la informația care, luată în ansamblu, are un cuvânt greu de spus în felul în care simțim, gândim și, în cele din urmă, acționăm. Prin urmare, afectează nu doar calitatea vieții noastre, ci și a celor mai aproape sau mai departe de noi. Nu intenționez să țin un discurs elitist despre superioritatea lecturii față de alte forme de consum informațional. De ce? 1) așa-zisa superioritate e foarte discutabilă; 2) nici nu prea cred în ea și 3) e irelevantă, cel puțin în contextul de față în care conte

Când ți-e bine, nu te gândești la durere. Când te doare, doar de studiu și reflecție nu-ți mai arde. Mai degrabă ești tentat să te arunci în brațele primului dintre prea mulții care îți ies în cale promițându-ți alinarea. Tu nu mai ești „tu” cel stăpân pe tine, care parcurge cu un ochi atent și critic rândurile de față, ci devii un simplu instrument obedient al instinctului de conservare. Un instinct care îți dictează: mai întâi să treacă durerea, vedem noi dup-aia . Prin urmare, sunt toate șansele ca tu să nu știi prea multe lucruri despre durerea ta, lucruri care dacă ar fi puse în practică, te-ar putea scuti de multă suferință inutilă. Sau barem ți-ar ameliora-o. Sau dacă nici una, nici alta, măcar ți-ar apăra buzunarul de șarlatani. Absența de moment a durerii din viața mea îmi îngăduie acum să reflectez la una din întrebările-cheie ale oricărui demers cât de cât rațional pe tema suferinței: ce este durerea? Ai zice că nici nu mai e nevoie de vreo definiție. Durerea e primu

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul... Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în