Răzvan PINTEA

Nu disprețuiesc tradiția, ci dimpotrivă, mă inspir din ea. Evident, cu condiția să își dovedească valoarea și în prezent. Spre exemplu, rândurile de față sunt puse în mișcare de gândirea anticului Heraclit, cel care spunea că nimeni nu se scaldă de două ori în aceeași apă a râului, o metaforă a faptului că nimic nu e permanent, ci se supune unei necontenite transformări. Viziunea filosofului a trecut nu doar proba timpului, ci și a spațiului, fiindcă am regăsit-o atât în gândirea occidentală de mai târziu, cât și în filosofiile orientale Tao și Zen. În plus, încerc să țin cont de ea în viața de zi cu zi. Ideea eternei schimbări m-a făcut să mă întreb cât de benefic poate fi tradiționalismul, adică această supralicitare a valorii tradiției doar de dragul vechimii ei. În ce măsură tradiționalismul poate fi susținut prin logică? Dar prin experiment? Nu cumva e doar încă una din prea-multele concepții ipocrite care ne bântuie de când lumea? Mai întâi, logica. Să începem prin a obs

Zilele astea am simțit un pic, dar pe propria piele, cum e să fii stigmatizat social doar pentru că ești, prin accident biologic, temporar sau definitiv, „mai altfel”. Când afirm „pe propria piele”, o fac nu doar la figurat, ci și la propriu: m-am pricopsit, pentru prima oară în viață, cu o alergie vizibilă, întinsă pe aproape întreaga suprafață a pielii. Deși alergia nu este o afecțiune contagioasă, nu numai străinii, ci și apropiații se comportau de parcă aveam lepră – adică altă boală necontagioasă. Reacția medievală a celor din jur m-a dus apoi cu gândul, inevitabil, la referendumul așa-zis „pentru familie”. Am pus ghilimele pentru că eu, familist cu doi copii, consider că manifestarea cu pricina nu mă reprezintă, ci dimpotrivă, e un non-sens toxic: așa cum, în cazul alergiei mele, organismul a luat-o razna luptând cu dușmani imaginari, istoria ne arată că și societatea are momente similare de rătăcire auto-distructivă – uneori în forme extreme, cum a fost nazismul. În con

Depresia e ca un parazit mare și cenușiu, care te golește încet-încet de viață. E o bestie autodistructivă născută din propria minte, față de care logica este cel puțin ineficientă, dacă nu chiar dăunătoare. Sau măcar așa se întâmplă în cazul meu. Dacă anxietatea te face să te temi până și de propria umbră, depresia are efectul contrar. Te face mai realist. Chiar prea realist. Atât de realist, încât începi să simți acut lipsa de sens, sau mai bine zis, absurdul lumii în care trăiești. Începi să te întrebi ce sens mai are, pentru ce să te mai zbați o viață, zi de zi? Ce sunt banii, puterea sau prestigiul, altceva decât niște ficțiuni perisabile pe care ni le tot repetăm unii altora până când le luăm drept adevăr? Ajungi să-ți spui că da, „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”, dar nu te mai oprești prudent la concluzia Ecclesiastului, ci mergi până într-acolo încât nu-ți mai vine nici să te dai jos din pat. Și ceea ce începuse ca filosofie, se transformă în tu

Adică discriminare egal prostie. Despre homofobie si ageism am mai scris, iar prin prostie înțeleg acea concepție care, o dată ce o pui în practică, suferă nu doar cei din jur, ci și tu însuți. Așa cum a suferit poporul german din cauză că a îngăduit nazismului să-și facă de cap. Da, trăim în democrație. Iar democrația este cel mai bun sistem politic al momentului. Nu o spun din conformism sau doar pentru că, întâmplător, trăiesc în ea. Și nici pentru că aș fi îmbătat de vreo ideologie. Din contră, am un argument empiric, măsurabil: sunt mult mai mulți cei care vin spre democrație, decât cei care pleacă din ea, spre alte zări politice. E bună democrația, dar câți dintre noi, cei care ne bucurăm de ea, înțelegem ce înseamnă? Probabil că foarte mulți știu că e ceva legat de voința majorității, dar am sentimentul că sunt ceva mai puțini cei care realizează că această voință trebuie exprimată în limitele permise de drepturile omului. Care drepturi nu pot fi încălcate sau limita

În ciuda titlului de inspirație biblică, nu vizez decât tangențial excesele de origine religioasă, cum ar fi postul negru sau mai știu eu ce practică de mortificare. Sunt rare, deci nereprezentative ca fenomen. În vizorul meu intră toți cei care se flagelează singuri, sau pretind că o fac, în fel și chip, mai mult sau mai puțin ipocrit, doar pentru a se impune semenilor cu suferința lor auto-provocată. Cu toții știm vreun părinte care își refuză lucruri mărunte și firești în viață, doar de dragul de a flutura în fața copiilor sacrificiile pe care le-au făcut pentru ei. Cu toții avem vreun coleg care se extenuează de bună voie, neluându-și concediu sau muncind peste program, doar pentru a scoate ochii celorlalți cu „devotamentul” lor nețărmurit față de angajator. Dar nu i-aș scăpa din vedere nici pe cei mai inventivi dintre ei: cei care, cu toate că nu fac nimic special în prezent, se urcă totuși singuri pe un piedestal de pe care își declamă, foarte convenabil, „greutățile pri