Treceți la conținutul principal

Sa faci sau nu copii?...


... aceasta-i intrebarea. Veche de cand lumea. Va scutesc de suspans: ma bucur azi din plin de o familie "traditionala" cu doi copii. Cam putini, daca e sa tinem cont de aritmetica instinctului de conservare a speciei, insa nu sunt eu cel ce va salva omenirea de la extinctie. Dar asta nu inseamna ca sunt impotriva celor care au hotarat ca procrearea nu face parte din planul lor de viata. De ce? Pentru ca pe la treizeci de ani si eu gandeam si actionam ca ei. Si eu vedeam odraslele mai mult ca pe o piedica, decat o motivatie. Ca urmare, indraznesc sa spun ca inteleg ambele tabere, si pe cea "progresista" si pe cea "traditionalista". Apoi, imi place sa cred ca nu fac parte dintre aceia care se simt indreptatiti sa le spuna altora cum sa-si traiasca viata. Mai mult, mi se pare chiar foarte dubios acela care-si da cu parerea in public fata de alegerile sau preferintele intime ale altcuiva. De exemplu cele sexuale. De ce spun "dubios"? Fiindca respectivul ridica dubii vizavi de intelegerea resorturilor propriei sale vieti, darmite ale vietilor altora.
Asa ca, din motive de minima decenta, am sa scriu despre mine, nu despre ce trebuie sa faca altii. Cum s-a intamplat sa trec dintr-o tabara in alta? Hai sa fac un pic de arheologie personala... Am avut o copilarie dificila, care m-a facut sa privesc cu neincredere casatoria. O priveam ca pe o institutie anacronica, inadecvata – ce putea iesi din asta? In cel mai bun caz, o singuratate in doi sau mai multi, daca adaugam si copiii. Cel mai probabil, o viata la limita abuzului psihic sau fizic – certuri, alcool. Cam ce vazusem la ai mei. Nici nu prea aveam element de comparatie. Ca atare, m-am indreptat spre o relatie relativ stabila, de tip "progresist" cu o colega din facultate. Relatie care a durat peste zece ani, fara copii, cu focus pe cariera. Ce am obtinut? Salarii mari, o locuinta pe care o foloseam mai mult pe post de hotel, recunoastere profesionala cand si cand. Si doua pisici.
Ce m-a schimbat? Ce m-a facut sa nu mai fiu satisfacut de ceea ce aveam si, in schimb, sa-mi doresc copii? Pai, am dat faliment emotional. Asemeni unui afacerist care-si investeste capitalul in afaceri care nu-i intorc nici un venit, si eu investeam afectiv in activitati care nu-mi intorceau nimic sufleteste. Ma consumam ca timp si energie pentru cariera, proiecte, obiective, lucruri care prin natura lor fictiva sunt incapabile sa-ti dea un raspuns emotional. Puneam suflet, primeam bani. Intr-o nota mai melodramatica, faustiana, pot spune ca-mi vindeam sufletul. Pana cand n-am mai avut de unde, pana cand economia asta afectiva m-a secatuit. Abia atunci am inceput sa inteleg ca emotie poti primi doar din partea unei persoane fizice, nu juridice. Si atunci am inceput sa-mi doresc copii, atunci m-am transformat din "progresist" in "traditionalist".
Asta nu inseamna ca ii "condamn" cumva pe ceilalti. Inteleg ca oferta si nevoia de afectiune sunt diferite de la om la om, si variaza in timp. Sunt oameni care isi doresc afectiune, dar pot oferi foarte putina – aceia isi iau de obicei un animal de companie. La fel, exista oameni care pot oferi mai multa afectiune decat primesc – aceia isi doresc si fac copii. Si eventual, isi mai iau si un animal de companie. Fiecaruia cum i-e dat prin genetica, educatie si mediul in care traieste. Pentru ca daca privim la nivel global, demografia pare in relatie de inversa proportionalitate cu nivelul de educatie, ceea ce nu e foarte vesel pe termen lung. Ar fi interesanta o asemenea statistica si la nivel national.
E adevarat ca daca nu "crestem si ne inmultim", alternativa e extinctia. Dar pe de alta parte, nu putem transforma procrearea intr-un imperativ moral, fara a creste portia de nefericire pe cap de pamantean. Indiferent de cifre, fiecare e liber sa opteze la un moment dat pentru o formula pe masura puterilor sale. Tot asa cum e liber ca in alt moment al vietii sa isi schimbe optiunea.
Recunosc ca tranzitia dintr-o tabara in alta nu a fost nici simpla, nici usoara. A durat ceva, timp in care am avut parte uneori de regrete si remuscari. Am avut de infruntat dezacordul colegilor atunci cand puneam familia inaintea proiectului. Pentru ca da, sa stii, nu managerii sunt de blamat pentru cultura organizatiei, ci fix colegii tai. Managerii nu fac altceva decat sa o cultive spre a profita. Colegii tai, pe care ii faci sa se simta vinovati ca-si neglijeaza familiile pentru cariera, pe care-i faci indirect responsabili de esecurile din viata lor personala. Crezi ca daca si-ar pune fiecare angajat interesul personal mai presus de cel profesional, ar falimenta compania? Ce crezi ca il face pe colegul tau sa stea peste program? Frica? Sau mai degraba dorinta de "a da bine" in ochii sefului?
Cat priveste parerea colectivului, ea valoreaza mai nimic in fata naturii. Era o vreme cand majoritatea oamenilor credea ca soarele se invarte in jurul pamantului. Sau ca pamantul e plat. Chiar si azi, daca esti ignorant, ai putea sa crezi asta. Ei, si? S-a schimbat lumea cu ceva? E adevarat ca ignorantul e greu de convins si de cele mai multe ori nici nu merita efortul. El scoate doar nasul din casa si-ti spune: vezi, pamantul e plat. Ca sa-l convingi ca e rotund, ar trebui sa-l iei de manuta sa-i faceti impreuna ocolul. Chiar merita?
Nimeni nu are contract cu moartea, cand sa vina sa-l ia, deci ceea ce este cu adevarat important se intampla aici si acum. Nu trebuie sa ma crezi pe cuvant, citeste si tu cateva ganduri ale celor ce au fost loviti pe neasteptate de o boala incurabila. Asa ca uita de gura lumii si ia decizia cu care sa poti dormi la noapte. Si lasa-i pe ceilalti, cei care nu mai pot de grija ta, sa aiba insomnii.

Articol apărut în Republica