Răzvan PINTEA

Nu disprețuiesc tradiția, ci dimpotrivă, mă inspir din ea. Evident, cu condiția să își dovedească valoarea și în prezent. Spre exemplu, rândurile de față sunt puse în mișcare de gândirea anticului Heraclit, cel care spunea că nimeni nu se scaldă de două ori în aceeași apă a râului, o metaforă a faptului că nimic nu e permanent, ci se supune unei necontenite transformări. Viziunea filosofului a trecut nu doar proba timpului, ci și a spațiului, fiindcă am regăsit-o atât în gândirea occidentală de mai târziu, cât și în filosofiile orientale Tao și Zen. În plus, încerc să țin cont de ea în viața de zi cu zi. Ideea eternei schimbări m-a făcut să mă întreb cât de benefic poate fi tradiționalismul, adică această supralicitare a valorii tradiției doar de dragul vechimii ei. În ce măsură tradiționalismul poate fi susținut prin logică? Dar prin experiment? Nu cumva e doar încă una din prea-multele concepții ipocrite care ne bântuie de când lumea? Mai întâi, logica. Să începem prin a obs

Zilele astea am simțit un pic, dar pe propria piele, cum e să fii stigmatizat social doar pentru că ești, prin accident biologic, temporar sau definitiv, „mai altfel”. Când afirm „pe propria piele”, o fac nu doar la figurat, ci și la propriu: m-am pricopsit, pentru prima oară în viață, cu o alergie vizibilă, întinsă pe aproape întreaga suprafață a pielii. Deși alergia nu este o afecțiune contagioasă, nu numai străinii, ci și apropiații se comportau de parcă aveam lepră – adică altă boală necontagioasă. Reacția medievală a celor din jur m-a dus apoi cu gândul, inevitabil, la referendumul așa-zis „pentru familie”. Am pus ghilimele pentru că eu, familist cu doi copii, consider că manifestarea cu pricina nu mă reprezintă, ci dimpotrivă, e un non-sens toxic: așa cum, în cazul alergiei mele, organismul a luat-o razna luptând cu dușmani imaginari, istoria ne arată că și societatea are momente similare de rătăcire auto-distructivă – uneori în forme extreme, cum a fost nazismul. În con

Adică discriminare egal prostie. Despre homofobie si ageism am mai scris, iar prin prostie înțeleg acea concepție care, o dată ce o pui în practică, suferă nu doar cei din jur, ci și tu însuți. Așa cum a suferit poporul german din cauză că a îngăduit nazismului să-și facă de cap. Da, trăim în democrație. Iar democrația este cel mai bun sistem politic al momentului. Nu o spun din conformism sau doar pentru că, întâmplător, trăiesc în ea. Și nici pentru că aș fi îmbătat de vreo ideologie. Din contră, am un argument empiric, măsurabil: sunt mult mai mulți cei care vin spre democrație, decât cei care pleacă din ea, spre alte zări politice. E bună democrația, dar câți dintre noi, cei care ne bucurăm de ea, înțelegem ce înseamnă? Probabil că foarte mulți știu că e ceva legat de voința majorității, dar am sentimentul că sunt ceva mai puțini cei care realizează că această voință trebuie exprimată în limitele permise de drepturile omului. Care drepturi nu pot fi încălcate sau limita

Așa, pus pe hârtie, titlul pare un truism. În fond, ține de cei 7 ani de acasă: „nu râde de oamenii bătrâni sau bolnavi”, „nu pune porecle”, „nu e frumos să faci pe deșteptul”... Ipoteza generoasă ar fi că toată lumea ține cont de directivele părintești. Dar, dacă mă uit în jurul meu sau în online, lucrurile par să fi rămas la fel ca în curtea școlii. Am 46 de ani, sunt căsătorit și am două fete. Ca atare, taxez imediat drept proști pe toți ageiștii, adică cei care discriminează în funcție de vârstă. La fel etichetez și misoginii. Și odată cu ei, pe toți xenofobii, homofobii, rasiștii și mai știu eu ce alte dihănii ale minții, fiindcă toți acționează după același tipar, doar obiectul discriminării fiind altul. Tot automat taxez drept proști și pe toți atotștiutorii. Măcar atât am observat și eu: omul, cu cât are mai multe certitudini, cu atât a înțeles mai puțin. Până aici, nimic deosebit. Problema e că tot automat mă și autocenzurez, pe baza ideii larg răspândite că „fiecare

Am descoperit culmea prostiei. Everestul prostiei este ageism-ul. Adică discriminarea persoanelor în funcție de vârstă; mai ales a celor peste o anumită vârstă. Sintagma îmi sună cam ca Chomolungma, așa că voi folosi în continuare termenul anglo-saxon. N-am găsit un echivalent în română, probabil din cauză că nu realizăm dimensiunea fenomenului. Încă. Cum am descoperit-o? În cel mai neașteptat - pentru mine - mod cu putință. Pur și simplu m-am pomenit discriminându-mă singur. E, cred, un record personal de prostie. Am 46 de ani, iar ageism-ul zăcea în mintea mea, ca și Everestul înainte de a fi măsurat: un pisc ca oricare altul, probabil ceva mai răsărit ca cele din jur, și cam atât. Îmi închipui entuziasmul celui care a stabilit că e punctul cel mai înalt de pe glob. În perfect contrast cu propria perplexitate, fiindcă nu mă așteptam să cartografiez ditamai prostia, unde? fix în propria-mi minte. O duc pe fii-mea la un concurs de artă. În spate am în rucsac 6 kilograme de l

Se spune că bătrânețea e o stare de spirit. Care, ca orice astfel de stare, poate fi pozitivă sau negativă. Înclin să cred că e pozitivă mai mult în teorie, fiindcă practic suntem intoxicați de ageism. Adică de acel set de prejudecăți care ne face să avem o atitudine negativă în funcție de vârstă. Ageism-ul e atât de prezent, încât nici nu-l mai sesizăm. Ne e la fel de „normal” pe cât îi e peștelui apa. Și totuși, câte dintre reclamele pe care le vedeți includ persoane peste 50 de ani? Intoxicarea e atât de profundă încât ne manifestăm prostește nu numai față de ceilalți, ci chiar față de noi înșine. Practic, odată ce depășim „vârsta critică” ajungem să ne discriminăm singuri. Suntem afectați, mai bine zis „defectați”, până la nivelul subconștientului. Dacă șmecherul de 40+ „își trage” o gagică de 18+, n-o face „ca să-i moară dușmanii”, ci ca să-și arate, atât sieși cât și tovarășilor săi, că încă mai e „valabil”. La fel ca și corporatistul care, la aceeași vârstă, se apucă de m

Sunt într-un Uber, imobilizat în aglomerația corporatistă tipică dimineților din Pipera. La radio se poartă un dialog cu ascultătorii pe tema „ dați sau nu pomană cerșetorilor ”? Mă uit în jur și nu văd nici unul printre clădirile de birouri. Probabil că îi alungă paza, la fel cum fac la mall sau supermarket. Ascult emisiunea. Unii sună să zică da, alții că ba, argumente pro și contra cu exemple de cerșetori „buni” sau „răi”. Cei pro-pomană au condescendența împăciuitoare a celor cățărați pe înalte poziții „morale”. Interesant totuși, parcă cerșetoria e o infracțiune, nu? Cei contra sunt îndârjiți și argumentativi, au în voce ceva din nesiguranța și tensiunea ereticului, generată de decalajul între ceea ce simt și ceea ce li se cere să creadă că e „bine”. Și mai interesant. Dar nu încerc ca tot omul să leg un dialog despre pomană cu șoferul care momentan stă... de pomană. Nu. Geek fiind, scot mobilul și încep să scriu la ceea ce va deveni articolul de față. Eu unul sun

Odată, un om mai cu frica lui Dumnezeu decât agnosticul de mine mi-a spus că, aflat pe masa de operație, nimeni nu mai este ateu. Era argumentul adus de el în favoarea ideii de divinitate. I-am dat dreptate, dar probabil că nu așa cum și ar fi dorit s-audă. I-am zis da, atunci când are de-a face cu o amenințare omul își abandonează de cele mai multe ori logica cedând în fața instinctului de conservare. Cu alte cuvinte, omul s-ar face frate nu numai cu dracul ca să treacă puntea, ci și cu Dumnezeu și cu oricine sau orice i-ar putea oferi o șansă de salvare. Și asta nu pentru că am fi „slabi de înger”, ci fiindcă așa ne-au modelat milioanele de ani de evoluție, să ne agățăm de orice șansă de supraviețuire, oricât de mică sau neîntemeiată. Din păcate, manifestările homofobe din ultima vreme de la noi din țară mi-au întărit bănuiala că religiozitatea se află în relație de inversă proporționalitate cu raționalitatea. Plec de la premiza că știți deja la ce manifestări mă refer, așa că

Sunt un anxios-depresiv din naștere, trăitor într-o societate ce încă face din suferința psihică un stigmat. Fac parte dintr-o minoritate (sau majoritate deja?) invizibilă, discriminată zilnic și dintotdeauna. Discriminare începând cu etichete gen „bolnav mintal”, trecând printr-o ortodoxie conservatoare cu orice preț ce tratează depresia și sinuciderea drept „păcate capitale”, iar anxietatea drept „plăcută lui Dumnezeu”, și „evoluând” până la sufocanta cultură corporatistă de tip „SMILE or DIE!” Dacă nu aș fi avut șansa să întâlnesc psihologi și psihiatri luminați, puteam foarte bine să zic că, din punct de vedere al sănătății mentale, noi n-am ieșit încă din „canonul” Evului Mediu. Așa că scriu din dorința de a insufla celor ca mine un pic de curaj să-și recunoască față de ei înșiși suferința și să meargă la medic, ca mai apoi să capete puterea de a o afirma măcar față de familie și colegi. Depresia și anxietatea sunt doar expresia unui dezechilibru biochimic la nivel cerebral

... decât pe sine. O spun din capul locului: nu cred că religia, ca mesaj, poate fi sursa vreunui tip de intoleranță. Nici intoleranță față de homosexuali, nici față de alte minorități – evident, mă refer la religiile de care m-am lovit cât de cât, cele mari, tradiționale. Iar poziția mea este clară – sunt contra intoleranței. Nu sunt "pro" nimic. Nici măcar "pro" toleranță, ca să forțez un pic sublinierea. N-am de gând să fac aici un demers pentru toleranță și valoarea ei, ci să mă opun fățiș intoleranței. De ce? Fiindcă intoleranța este un rău absolut. Nu văd ce om de bună-credință m-ar putea contrazice. Iar teologia ne învață că problema răului e o văgăună lunecoasă căreia nimeni nu i-a prea dat de capăt, fiind o problemă pe care o tratează cu maxim de prudență. Spre exemplu, sumbra Apocalipsă a Sfântului Ioan Teologul este ultima venită în canonul biblic, fiind o lectură dificilă și nu prea recomandabilă credinciosului de rând. Acestuia din urmă i se reco

Adică homo-fobii. Sunt un heterosexual căsătorit, cu doi copii, ce crede că formula familiei trebuie extinsă și asupra celor orientați sexual altfel decât mine. Îmi asum, de dragul argumentării, acest stângaci debut în text, din care sper să mă reabilitați stilistic mai târziu. Suspect, fiindcă sunt conștient că sună dubios, ca un croncănit de cioară "tradiționalistă" vopsită în culorile diversității. Îndoielnic, asemeni discursului cuiva corect politic și cu fundul în două luntri, pozând în progresist dar afișându-și în același timp conservatorismul ca pe o circumstanță menită să-i atenueze abaterea de la "normă". Ca atare mă simt dator să fac un exercițiu de autocunoaștere și să-mi explic "excentricitatea". Încerc să-mi iubesc aproapele, dar recunosc că frământările minorității LGBT nu sunt de natură să-mi dea insomnii. Ei sunt “departele” meu, pentru care nutresc zone mari de indiferență. Nu cunosc personal pe nimeni din aceasta comunitate iar tot