Nu disprețuiesc tradiția, ci dimpotrivă, mă inspir din ea. Evident, cu condiția să își dovedească valoarea și în prezent. Spre exemplu, rândurile de față sunt puse în mișcare de gândirea anticului Heraclit, cel care spunea că nimeni nu se scaldă de două ori în aceeași apă a râului, o metaforă a faptului că nimic nu e permanent, ci se supune unei necontenite transformări. Viziunea filosofului a trecut nu doar proba timpului, ci și a spațiului, fiindcă am regăsit-o atât în gândirea occidentală de mai târziu, cât și în filosofiile orientale Tao și Zen. În plus, încerc să țin cont de ea în viața de zi cu zi.
Ideea eternei schimbări m-a făcut să mă întreb cât de benefic poate fi tradiționalismul, adică această supralicitare a valorii tradiției doar de dragul vechimii ei. În ce măsură tradiționalismul poate fi susținut prin logică? Dar prin experiment? Nu cumva e doar încă una din prea-multele concepții ipocrite care ne bântuie de când lumea?
Mai întâi, logica. Să începem prin a observa că nici o tradiție nu s-a născut direct „tradiție”, ci a fost o inovație la vremea ei. O inovație căreia, atunci ca și în ziua de azi, i s-au opus din răsputeri tradiționaliștii momentului. Spre exemplu, ceea ce numim azi tradiție creștină a avut de înfruntat mai întâi opoziția tradiționaliștilor evrei, și mai târziu, pe cea a Imperiului Roman, care ajunsese să vadă și el o amenințare în noua, pe atunci, religie.
Și acum, să ne folosim de ceea ce am învățat în gimnaziu, și anume de metoda „reducerii la absurd”. Așadar, dacă prețuim tradiția X doar pentru că e tradiție, ar trebui să prețuim în egală măsură și tradiția anterioară lui X, chiar dacă aceasta este în opoziție totală cu X. Spre exemplu, tradiționaliștii creștini, dacă ar fi consecvenți, ar trebui să fie încântați în egală măsură și de poziția fariseilor sau a saducheilor, ostili lui Iisus, dar păstrători ai unei tradiții mozaice mai vechi decât cea creștină. Absurd, nu? Iată cum tradiționalismul eșuează în nonsens.
În acest punct, un existențialist poate obiecta că logica e doar o construcție a minții, și că natura nu ține cont de așa ceva. De exemplu, nu există în natură vreo „negație”. Ba chiar mai mult, ar spune respectivul, absurdul este o condiție inevitabilă a existenței umane, fiindcă natura în sine nu are nici un sens. Așadar, faptul că ceva e lipsit de logică nu înseamnă că nu e justificat natural.
Accept obiecția existențialistului ca fiind total întemeiată, fie și din simplul motiv că respectivul existențialist sunt chiar eu... Așa că am încercat să văd dacă tradiționalismul are un temei, dacă nu în logică, măcar în ordinea naturală a lucrurilor.
Iată un experiment: biologii au pus un vierme în condiții ideale, adică o baltă plină cu hrană și parteneri sexuali, și fără niciun dușman natural prin preajmă. După un timp, cu toată bunăstarea din laborator, viermele și-a părăsit paradisul, pornind în explorarea împrejurimilor mai puțin ospitaliere. Prin urmare, se pare că ceea ce numim „curiozitate” pare a fi o caracteristică quasi-universală a viului, întâlnită până și la cele mai primitive forme de viață. Mai precis, o caracteristică a ființelor înzestrate cu sistem nervos, fiindcă nu merg până într-acolo încât să sugerez că și plantele ar putea da dovadă de curiozitate. Nu de alta, dar la ce le-ar folosi, imobile fiind?
Observațiile biologilor sunt susținute și de rezultatele obținute de psihologi, ale căror studii arată că, atunci când luăm o decizie, suntem în mod natural înclinați să acordăm o pondere mai mare noului. Dovadă stă faptul că orice tradiționalist, fie că realizează sau nu, funcționează după un standard dublu, ipocrit: își alege tradițiile care îi convin. Nu-mi închipui că există vreunul care să-și refuze confortul modernității doar pentru faptul că există alternativa tradițională. De exemplu, cineva care să prefere azi să se îmbrace și să se încalțe după „ultimul răcnet” al strămoșilor săi din epoca de piatră.
Acum să punem cap la cap cele două argumente și să tragem concluzia: tradiționalismul este absurd și nenatural. Și atunci, de ce nu dispare, în stil darwinist? Cum de mai există unii dornici să-l îmbrățișeze?
Lista posibilelor motivații pentru care cineva s-ar agăța de tradiționalism e clasică. E aceeași ca în cazul oricăror atitudini ilogice sau nefirești, o listă din care nu lipsesc egoismul, ignoranța și conformismul. La care aș mai adăuga, strict pentru cazul de față, și o nostalgie difuză după o închipuită „vârstă de aur”, situată fie într-o istorie imaginară, fie într-un trecut personal idealizat. O nostalgie cam așa cum o simțea tataie ăla, care, întrebat cum o ducea pe vremea lui Ceașcă, a răspuns: „Ohoo, ce bine iera! Ieream și io mai tânăr, ș-aveam ș-o gagică...”