Treceți la conținutul principal

Postări

Dacă nu-ți organizezi singur viața, o vor face alții în locul tău. În favoarea lor, nu a ta

București, zi lucrătoare, opt fără ceva dimineața. Sunt unul din mulții pietoni din zona Pieței Victoriei. Mă duc să-mi fac niște analize medicale la una din clinicile din zonă. După standardele mele, analizele sunt un lucru important, care e bine să fie făcut la vremea lui. În plus, mai am și ceva treabă după, așa că mă deplasez pe trotuar cu viteza mea de croazieră. Adică nu alerg cu limba scoasă, dar nici în dorul lelii. Cu toate acestea, observ că sunt întrecut ca viteză de marea majoritate a pietonilor din jurul meu: tineri sau bătrâni, slabi sau grași, femei sau bărbați. Cam toți mă depășesc, indiferent de vârsta sau aspectul lor fizic.

Toți pietonii se deplasează la trap, la limita alergării, în contrast izbitor cu cvasi-încremenirea șoferilor congestionați în trafic. Izbitor contrastul, dar și aparent, fiindcă sunt convins că și șoferii sunt măcinați de aceeași grabă ca și concitadinii pietoni. Altfel, de ce și-ar lua cineva mașină într-un oraș atât de aglomerat? O grabă pe c…

Ai o singură viață. Pe care a doua opinie medicală ți-o poate cândva salva

Pe de o parte, medicina evoluează tot timpul. De cealaltă, medicii mai și greșesc din când în când. Cum poți să afli ce este cel mai bine pentru sănătatea ta? Iată problema pe care prea rar o discutăm cu un medic.
Mă simt norocos că am un job în care sunt plătit și să scriu pe teme de educație medicală, adică despre boli și tratamente, pe înțelesul tuturor. Pot astfel să-mi câștig existența nu doar îmbogățind niște acționari despre care nu am mare habar, ci și făcând ceva direct util societății. Probabil că sentimentul meu de mulțumire nu e altceva decât un semn că, per ansamblu, sufăr de ceea ce Marx numea „alienarea muncitorului în capitalism”.

În orice caz, ca să pot scrie, trebuie să îmi cunosc cititorii, să îmi creionez în minte portretul-robot al „pacientului român”. Un chip pe care îl pot modela doar citind sau discutând cu alți medici, eu neavând formație medicală – singura mea experiență în domeniu fiind cea universală, de pacient. Un pacient poate mai informat decât alții, și.…

Cinci părți teamă, o parte speranță

Statistic vorbind, omenirea trăiește în cea mai sigură epocă din istorie. Și atunci, de ce suntem atât de suspicioși? De ce încuiem în urma noastră, de fiecare dată, cu un gest reflex, ușa casei sau portiera mașinii? De ce ne blocăm automat calculatorul și telefonul? De ce evităm să vorbim cu străinii pe stradă? Ce pericole ne pasc, de ne învățăm și copiii să procedeze la fel?
Eu, unul, le fac pe toate și pe fiecare din ele, ori de câte ori se ivește ocazia. M-am uitat în jur și am observat că și ceilalți fac la fel. Așa că l-am considerat ca fiind mai degrabă un comportament normal, decât cauzat de propria-mi anxietate. Dar asigurarea, pe care mi-am dat-o singur, nu m-a oprit din a-mi pune alte întrebări.
Sunt suspicios, oare, fiindcă trăiesc în mediul urban? În orașul în care, statistic vorbind, nu știu aproape pe nimeni? Puțin probabil să fie așa. E adevărat că nu-mi cunosc toți vecinii de scară, dar nu mi s-a părut că oamenii de la țară ar fi mai primitori față de străini.
Atunci…

Cei cinci contra anxietății

Știința spune că anxietatea merge mână în mână cu o imaginație bogată. Nu e foarte clar dacă fantezia te face să vezi, spontan, amenințări în orice, sau, dimpotrivă, teama te împinge să creezi scenarii improbabile din nimic. Cert este că granița între ficțiune și realitate se estompează, populându-ne mintea cu fel de fel de conspirații universale în care ne intersectăm cu te miri ce prieteni și dușmani imaginari.
Ce pot să spun din propria experiență este că, atunci când anxietatea se acutizează, logica are de suferit. Adică se transformă, nefericit, dintr-o sursă independentă de echilibru mental, într-o aliată nedorită a tulburării de comportament. În loc să cenzureze excesele anxietății, logica începe să le justifice cu fel de fel de argumente șubrede, adâncind spirala ruperii de realitate.
Fiindcă ceea ce numim „realitate” nu e altceva decât modul unic, propriu nouă, prin care ne punem în ordine în ceea ce descoperim trăind. E suma tuturor „punctelor de vedere” pe care ni le facem…

Suferința e doar un rău temporar. Și nu întotdeauna necesar

Deși scriu într-un sfârșit de săptămână, simțindu-mă sănătos și cu sacii în căruță, știu că suferința e un dat al vieții care nu ține cont de niciun calendar, fie el secular sau bisericesc. Nu ține cont nici de faptul că suntem atei, agnostici sau credincioși. Sau indiferenți față de divinitate.
Suferința ne însoțește peste tot. Ne naștem, trăim și murim în compania ei. Suntem programați de evoluție să fugim de suferință și, în schimb, să căutăm fericirea. Este atunci suferința un rău absolut? Eu zic că nu. Să presupunem, prin absurd, că totuși ar fi așa. Atunci ar exista o soluție simplă la toată amărăciunile omenirii: sinuciderea. În masă, evident, ca să fim siguri că nu va suferi nimeni la moartea altcuiva. Luăm toți câte o pastilă proiectată să ne asigure o trecere nedureroasă în neființă și gata. Adio viață, adio omenire, adio suferință umană.
Sau, dacă instinctul de conservare, ori religia, ne împiedică să ne sinucidem, hai măcar să-i scutim pe alții de suferință. Hai să nu mai…