Deși scriu într-un sfârșit de săptămână, simțindu-mă sănătos și cu sacii în căruță, știu că suferința e un dat al vieții care nu ține cont de niciun calendar, fie el secular sau bisericesc. Nu ține cont nici de faptul că suntem atei, agnostici sau credincioși. Sau indiferenți față de divinitate.
Suferința ne însoțește peste tot. Ne naștem, trăim și murim în compania ei. Suntem programați de evoluție să fugim de suferință și, în schimb, să căutăm fericirea. Este atunci suferința un rău absolut? Eu zic că nu. Să presupunem, prin absurd, că totuși ar fi așa. Atunci ar exista o soluție simplă la toată amărăciunile omenirii: sinuciderea. În masă, evident, ca să fim siguri că nu va suferi nimeni la moartea altcuiva. Luăm toți câte o pastilă proiectată să ne asigure o trecere nedureroasă în neființă și gata. Adio viață, adio omenire, adio suferință umană.
Sau, dacă instinctul de conservare, ori religia, ne împiedică să ne sinucidem, hai măcar să-i scutim pe alții de suferință. Hai să nu mai facem copii. E o formă de eliminare a suferinței mai lentă decât sinuciderea în masă, dar cu același efect: dispariția speciei umane. Vă dau și argumentul: dacă un copil se naște, are parte de suferință, ceea ce este rău; dar are parte și de fericire, ceea ce este bine. În schimb, dacă nu se naște, copilul nu are parte de suferință, ceea ce este bine; nu are parte nici de fericire, ceea ce nu este neapărat rău. Concluzia: este în avantajul copilului să nu fie născut.
Absurd, nu? Și totuși, v-am prezentat două argumente valide logic în favoarea renunțării la viață ca soluție împotriva suferinței. Sper că nu am convins pe nimeni; luați-le drept ceea ce sunt, exerciții filozofice, și nu ca pe o promovare a nihilismului.
Așadar, ce e în neregulă? Or fi argumentele valide din punct de vedere logic, dar sunt neconcludente, deoarece pornesc de la falsa premiză implicită, despre care vorbeam mai sus, și anume că suferința ar fi un rău absolut. De fapt, suferința este doar un rău temporar și nu întotdeauna necesar. Temporar fiind, nu are sens să alegem o soluție definitivă precum renunțarea la, sau refuzul de a da, viață. Este uneori și necesar, atunci când este singurul mod de a ne da seama că e ceva în neregulă cu noi. Și că avem ceva de făcut în ce ne privește. Dacă ar fi fost vorba doar de un simplu defect de fabricație al naturii, evoluția l-ar fi eliminat pe parcurs, în loc să-l propage în toată materia vie și sensibila.
Suferința joacă un rol central și în budism și creștinism. E adevărat că între cele două religii există diferențe fundamentale; e suficient să le comparăm iconografiile. Puneți imaginea radiosului Buddha alături de cea a tragicului Hristos; comparați stampele în care maeștrii Zen apar fie încruntați, fie râzând, cu icoanele creștine în care sfinții emană o seninătate supraomenească.
Nu merg mai departe cu comparațiile, din două motive: în primul rând nu cred că interesează pe nimeni, cu excepția câtorva, din mediul academic, care mănâncă o pâine din astfel de lucruri; ceilalți clerici, deși salariați și ei, mă îndoiesc că au astfel de preocupări. Cu atât mai puțin restul lumii.
În al doilea rând, mai cred că accentul trebuie pus pe asemănările dintre religii, diferențele fiind doar motiv de dezbinare. Cu tot agnosticismul meu, îndrăznesc să cred în utopica idee a unei viitoare religii care își va fi rezolvat conflictele interne, devenind astfel capabilă să ofere omenirii o față la fel de coerentă pe cât o face știința de azi. O ipotetică religie care astfel își va recăpăta, poate, forța civilizatoare din trecut.
În budism și creștinism, suferința este strâns legată de desăvârșirea spirituală. Dar să nu ne închipuim că vreuna din ele ar promova deschis manifestări masochiste, chiar dacă pe alocuri mai întâlnim excese condamnate de orice medic. Fiindcă e limpede: suferința auto-indusa nu e semn de mare credință, ci mai degrabă dovada unei tulburări psihice.
Sunt momente dramatice când tot ce ne mai rămâne e suferința. Atunci când orice altceva din viața noastră și-a pierdut sensul, ne putem face un scop din îndurarea cu demnitate, fără lamentații, a suferinței.
În fond, ne putem lamenta doar atât timp cât mai avem resurse. Când suferința a devenit insuportabilă, nu ne mai rămâne decât să râdem de ea...
***
Articol apărut în Pagina de psihologie