Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări cu eticheta morala

Tradiționalismul nu este nici logic, nici natural

Nu disprețuiesc tradiția, ci dimpotrivă, mă inspir din ea. Evident, cu condiția să își dovedească valoarea și în prezent. Spre exemplu, rândurile de față sunt puse în mișcare de gândirea anticului Heraclit, cel care spunea că nimeni nu se scaldă de două ori în aceeași apă a râului, o metaforă a faptului că nimic nu e permanent, ci se supune unei necontenite transformări. Viziunea filosofului a trecut nu doar proba timpului, ci și a spațiului, fiindcă am regăsit-o atât în gândirea occidentală de mai târziu, cât și în filosofiile orientale Tao și Zen. În plus, încerc să țin cont de ea în viața de zi cu zi. Ideea eternei schimbări m-a făcut să mă întreb cât de benefic poate fi tradiționalismul, adică această supralicitare a valorii tradiției doar de dragul vechimii ei. În ce măsură tradiționalismul poate fi susținut prin logică? Dar prin experiment? Nu cumva e doar încă una din prea-multele concepții ipocrite care ne bântuie de când lumea? Mai întâi, logica. Să începem prin a obs

Morala nu ține loc nici de dragoste, nici de rațiune

Zilele astea am simțit un pic, dar pe propria piele, cum e să fii stigmatizat social doar pentru că ești, prin accident biologic, temporar sau definitiv, „mai altfel”. Când afirm „pe propria piele”, o fac nu doar la figurat, ci și la propriu: m-am pricopsit, pentru prima oară în viață, cu o alergie vizibilă, întinsă pe aproape întreaga suprafață a pielii. Deși alergia nu este o afecțiune contagioasă, nu numai străinii, ci și apropiații se comportau de parcă aveam lepră – adică altă boală necontagioasă. Reacția medievală a celor din jur m-a dus apoi cu gândul, inevitabil, la referendumul așa-zis „pentru familie”. Am pus ghilimele pentru că eu, familist cu doi copii, consider că manifestarea cu pricina nu mă reprezintă, ci dimpotrivă, e un non-sens toxic: așa cum, în cazul alergiei mele, organismul a luat-o razna luptând cu dușmani imaginari, istoria ne arată că și societatea are momente similare de rătăcire auto-distructivă – uneori în forme extreme, cum a fost nazismul. În con

Anti-Homo egal anti-Sapiens

Adică discriminare egal prostie. Despre homofobie si ageism am mai scris, iar prin prostie înțeleg acea concepție care, o dată ce o pui în practică, suferă nu doar cei din jur, ci și tu însuți. Așa cum a suferit poporul german din cauză că a îngăduit nazismului să-și facă de cap. Da, trăim în democrație. Iar democrația este cel mai bun sistem politic al momentului. Nu o spun din conformism sau doar pentru că, întâmplător, trăiesc în ea. Și nici pentru că aș fi îmbătat de vreo ideologie. Din contră, am un argument empiric, măsurabil: sunt mult mai mulți cei care vin spre democrație, decât cei care pleacă din ea, spre alte zări politice. E bună democrația, dar câți dintre noi, cei care ne bucurăm de ea, înțelegem ce înseamnă? Probabil că foarte mulți știu că e ceva legat de voința majorității, dar am sentimentul că sunt ceva mai puțini cei care realizează că această voință trebuie exprimată în limitele permise de drepturile omului. Care drepturi nu pot fi încălcate sau limita

Cine se bate singur în cuie pe cruce, nu se transformă în Hristos

În ciuda titlului de inspirație biblică, nu vizez decât tangențial excesele de origine religioasă, cum ar fi postul negru sau mai știu eu ce practică de mortificare. Sunt rare, deci nereprezentative ca fenomen. În vizorul meu intră toți cei care se flagelează singuri, sau pretind că o fac, în fel și chip, mai mult sau mai puțin ipocrit, doar pentru a se impune semenilor cu suferința lor auto-provocată. Cu toții știm vreun părinte care își refuză lucruri mărunte și firești în viață, doar de dragul de a flutura în fața copiilor sacrificiile pe care le-au făcut pentru ei. Cu toții avem vreun coleg care se extenuează de bună voie, neluându-și concediu sau muncind peste program, doar pentru a scoate ochii celorlalți cu „devotamentul” lor nețărmurit față de angajator. Dar nu i-aș scăpa din vedere nici pe cei mai inventivi dintre ei: cei care, cu toate că nu fac nimic special în prezent, se urcă totuși singuri pe un piedestal de pe care își declamă, foarte convenabil, „greutățile pri

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul... Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în

Nimeni nu e atât de bun pe cât îl laudă unii, și nici atât de rău pe cât îl critică alții

E una din acele dimineți de weekend în care fata cea mare ne face din nou programul. Azi nu „avem” nici meci de baschet, nici înot, nici olimpiadă școlară sau vreun concurs de artă; azi „suferim”, din nou, doar „consecințele” - o nouă festivitate de premiere. Ajungem entuziaști, dar prea devreme. Suntem în formație completă: eu, soția și cele două fete. Plecați în pripă, nu ne-am aprovizionat cu nimic de băut și de ronțăit pentru orele următoare. Avem ceva de așteptat, iar cea mică își pierde curând răbdarea, așa că o iau de mână și plecăm în căutarea unui chioșc cu d-ale gurii. Peste tot, evident, închis. În depărtare observ patru-cinci bărbați strânși în fața a ceea ce părea un magazin de cartier. Mă îndrept într-acolo cu nădejde în suflet, dar... din nou ghinion, dau de o casă de pariuri sportive. Închisă și ea. În jurul ei, cetățenii se foiau și comentau nervoși că trecuse ora deschiderii iar proprietarul localului nu își făcuse încă apariția. Ba chiar unul din ei a încercat uș

Cum recunosc un prost de la distanță: discriminează și le știe pe toate

Așa, pus pe hârtie, titlul pare un truism. În fond, ține de cei 7 ani de acasă: „nu râde de oamenii bătrâni sau bolnavi”, „nu pune porecle”, „nu e frumos să faci pe deșteptul”... Ipoteza generoasă ar fi că toată lumea ține cont de directivele părintești. Dar, dacă mă uit în jurul meu sau în online, lucrurile par să fi rămas la fel ca în curtea școlii. Am 46 de ani, sunt căsătorit și am două fete. Ca atare, taxez imediat drept proști pe toți ageiștii, adică cei care discriminează în funcție de vârstă. La fel etichetez și misoginii. Și odată cu ei, pe toți xenofobii, homofobii, rasiștii și mai știu eu ce alte dihănii ale minții, fiindcă toți acționează după același tipar, doar obiectul discriminării fiind altul. Tot automat taxez drept proști și pe toți atotștiutorii. Măcar atât am observat și eu: omul, cu cât are mai multe certitudini, cu atât a înțeles mai puțin. Până aici, nimic deosebit. Problema e că tot automat mă și autocenzurez, pe baza ideii larg răspândite că „fiecare

Ageism-ul e mai mult decât o formă de discriminare. E chiar o formă de prostie.

Se spune că bătrânețea e o stare de spirit. Care, ca orice astfel de stare, poate fi pozitivă sau negativă. Înclin să cred că e pozitivă mai mult în teorie, fiindcă practic suntem intoxicați de ageism. Adică de acel set de prejudecăți care ne face să avem o atitudine negativă în funcție de vârstă. Ageism-ul e atât de prezent, încât nici nu-l mai sesizăm. Ne e la fel de „normal” pe cât îi e peștelui apa. Și totuși, câte dintre reclamele pe care le vedeți includ persoane peste 50 de ani? Intoxicarea e atât de profundă încât ne manifestăm prostește nu numai față de ceilalți, ci chiar față de noi înșine. Practic, odată ce depășim „vârsta critică” ajungem să ne discriminăm singuri. Suntem afectați, mai bine zis „defectați”, până la nivelul subconștientului. Dacă șmecherul de 40+ „își trage” o gagică de 18+, n-o face „ca să-i moară dușmanii”, ci ca să-și arate, atât sieși cât și tovarășilor săi, că încă mai e „valabil”. La fel ca și corporatistul care, la aceeași vârstă, se apucă de m

Post-adevărul nu este nici rău, nici bun. În exces sau în lipsă, atât emoția cât și logica pot da naștere unor monștri

Privind prin gaura unui zid, un om văzu trecând un cal. Mai întâi îi observă botul, apoi capul, apoi picioarele din față, corpul, picioarele din spate și în sfârșit, coada. Fără să stea prea mult pe gânduri, omul exclamă triumfător: „ Asta-i! Botul cauzează deci coada! ”  Psihologii ne arată că, așa cum în natură lumina o ia pe drumul cel mai scurt, și acțiunile oamenilor converg spre comportamentul de minim efort. De ce? Deoarece lumea e un loc tare confuz și complicat, în care mintea caută fără încetare modele și cauze pe care, din motive de supraviețuire, trebuie să le găsească, bune sau proaste, în timp util. Iar logica e lentă, energofagă. Și fricoasă, mai ales: în fața unei amenințări, dă bir cu fugiții lăsându-ne pradă emoției. În particular, alegem să credem mai degrabă într-o minciună simplă și coerentă decât într-un adevăr sofisticat. Preferăm viteza în defavoarea preciziei.  Nici nu e de mirare: ne tragem din niște ființe lipsite de coarne, gheare sau colți, a căror s

„Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!” Pauza de țigară și dogma hărniciei

Sunt într-un Uber, în plină zi, pe lângă Arcul de Triumf. La volan, o doamnă agreabilă, undeva la 40 de ani. Plouă, deci aglomerație, deci mai mult stăm decât înaintăm. Observ în intersecție un polițist, de unde deduc că n-o să ne punem în mișcare prea curând. Inevitabil, îmi vine să „fumez” o țigară de-a mea, electronică. Din reflex de fost fumător prigonit până și în propria casă, observ instantaneu că doamna are un pachet de țigări desfăcut și mă simt încurajat să apelez la înțelegerea dânsei întru viciu. Nu mă înșel. Din vorbă în vorbă, îmi povestește despre fostul ei job, un post mărunt într-o mare corporație, unde șefa îi tot reproșa când lua o pauză de țigară: „Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!” Replica mă duce cu gândul la un dialog dintr-un film plasat în Algeria colonială a anilor ‘50. Doi localnici, tată și fiu, fumează în spatele prăvăliei unui francez ai cărui angajați sunt. „Tată, de ce francezii ne tot reproșează nouă, arabilor, că suntem leneși?”

Ce calități apreciem la ceilalți? Propriul egoism ne face să prețuim mai mult un individ altruist decât unul cultivat

Suntem stresați. E un truism deja. Ne-am obișnuit cu stresul ca peștele cu apa – nici nu-i mai dăm atenție. Și totuși lucrurile nu stau chiar așa. O afirmație mai aproape de adevăr este „ne stresăm”. Nu suntem victime inocente ale stresului, ci avem partea noastră de vină. Iar una din sursele majore de disconfort este reflexul de a judeca – noi pe alții, noi pe noi înșine – și de a ne lăsa influențați de felul în care ne judecă ceilalți. Vine zilele trecute fii-mea cea mare, elevă în clasa a VI-a, și mă roagă să o ajut să improvizeze un dinamometru, ca temă primită la fizică. Profit de fericita ocazie că nu e cu ochii în vreun ecran și inițiez una dintre rarele noastre conversații pe teme școlare. Zic „rare” în comparație cu ce mai aud și eu că fac alți părinți, preocupați zilnic de evoluția școlară a odraslelor. Nu mă implic mai des fiindcă nu e cazul – ea fiind prima la învățătură, cu media 10 pe linie, fără ca noi, părinții, să fi fost vreodată nevoiți să intervenim. Revenind l

Intoleranța nu are niciun Dumnezeu...

... decât pe sine. O spun din capul locului: nu cred că religia, ca mesaj, poate fi sursa vreunui tip de intoleranță. Nici intoleranță față de homosexuali, nici față de alte minorități – evident, mă refer la religiile de care m-am lovit cât de cât, cele mari, tradiționale. Iar poziția mea este clară – sunt contra intoleranței. Nu sunt "pro" nimic. Nici măcar "pro" toleranță, ca să forțez un pic sublinierea. N-am de gând să fac aici un demers pentru toleranță și valoarea ei, ci să mă opun fățiș intoleranței. De ce? Fiindcă intoleranța este un rău absolut. Nu văd ce om de bună-credință m-ar putea contrazice. Iar teologia ne învață că problema răului e o văgăună lunecoasă căreia nimeni nu i-a prea dat de capăt, fiind o problemă pe care o tratează cu maxim de prudență. Spre exemplu, sumbra Apocalipsă a Sfântului Ioan Teologul este ultima venită în canonul biblic, fiind o lectură dificilă și nu prea recomandabilă credinciosului de rând. Acestuia din urmă i se reco