Sunt într-un Uber, în plină zi, pe lângă Arcul de Triumf. La volan, o doamnă agreabilă, undeva la 40 de ani. Plouă, deci aglomerație, deci mai mult stăm decât înaintăm. Observ în intersecție un polițist, de unde deduc că n-o să ne punem în mișcare prea curând. Inevitabil, îmi vine să „fumez” o țigară de-a mea, electronică. Din reflex de fost fumător prigonit până și în propria casă, observ instantaneu că doamna are un pachet de țigări desfăcut și mă simt încurajat să apelez la înțelegerea dânsei întru viciu. Nu mă înșel. Din vorbă în vorbă, îmi povestește despre fostul ei job, un post mărunt într-o mare corporație, unde șefa îi tot reproșa când lua o pauză de țigară: „Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!”
Replica mă duce cu gândul la un dialog dintr-un film plasat în Algeria colonială a anilor ‘50. Doi localnici, tată și fiu, fumează în spatele prăvăliei unui francez ai cărui angajați sunt. „Tată, de ce francezii ne tot reproșează nouă, arabilor, că suntem leneși?” „Fiindcă pentru ei, fiule, timpul înseamnă bani, bani, bani. Pentru noi, în schimb, înseamnă viață. De aceea, ne place să păstrăm un pic de timp și pentru noi. Altfel, ne-am comporta ca niște sclavi.”
„Corporație”, „manager”, „angajat” versus „colonie”, „patron”, „sclav”... Sau „vestic” versus „român”/„arab”... Am făcut niște asocieri cu arome anti-corporatiste și anti-occidentale, cu toate că sunt conștient că un astfel de mesaj este steril, bun cel mult pe post de praf în ochii celor care nu realizează că da, viața se înțelege privind în urmă, dar se trăiește privind înainte. Însă dincolo de această sterilitate de suprafață se întrevede o dogmă a hărniciei pe care condiționarea la care suntem supuși din primii ani de viață ne face să nu o mai punem sub semnul întrebării.
N-am să vorbesc despre productivitate, pentru că nu e un indicator care să depindă întru totul de individ și de multe ori nici măcar managerii nu-l prea pot calcula. Și nu am găsit studii care să ateste că ar fi direct proporțional cu efortul sau timpul investit. În schimb, hărnicia se poate măsura la „ochiometru”, fiindcă se vede „din avion” când și cât te agiți. Te văd părinții, profesorii, soția, șeful... Toți suntem îndoctrinați încă din grădiniță cu povești, exemple și idei din categoria „să fii cât mai harnic”.
O fi bine să fii cât mai harnic? Un filosof al Greciei antice spunea că virtutea se află la mijloc între două vicii. Pare de bun simț: curajul se află între lașitate și temeritate, cumpătarea între zgârcenie și risipă... Chiar și propriul trup ne învață că orice abuz, fie el prin exces sau lipsă, dăunează. Prin urmare, dacă hărnicia ar fi o virtute, ar trebui, tot așa, să o găsim situată între două vicii, între lenevie și... și ce? Care ar fi viciul care s-ar traduce prin „exces de muncă”? Să nu-mi veniți cu termeni împrumutați ca sovieticul „stahanovism” sau capitalistul „workaholism”; dați-mi o denumire populară, ca un indiciu că aparține mentalului colectiv românesc de suficient timp. Eu unul n-am auzit ca cineva să fie criticat în public cum că muncește prea mult sau prea cu spor. Compătimit da, dar nu blamat, așa cum îi înfierăm pe leneși, inconștienți sau risipitori.
În dicționar, munca e definită în principal ca o „desfășurare a unei activități fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop”. Pe de altă parte, un alt filosof antic grec spunea că cele mai nobile activități sunt cele efectuate nu din dorința de a atinge un scop, ci din plăcerea ce decurge din activitatea în sine. Deci munca nu e nobilă, conform filozofului ce trăia totuși într-o societate sclavagistă. Dar cum gândim astăzi? Cum vedem literatura, muzica, filmul, jocul video chiar? În niciun caz nobile. Mai degrabă le tolerăm drept hobby, distracție, bune de omorât timpul. Am sentimentul că mulți le consideră o mare pierdere de timp. Iar alții și le reproșează ca pe niște plăceri vinovate, poate mai vinovate chiar decât consumul, fie el și moderat, de alcool.
Recunosc că și eu am gândit mult timp la fel. Chiar și după ce am conștientizat că greșesc, nu m-am putut scutura imediat de convingerile toxice de tipul „să nu stai degeaba” sau „ești ceea ce faci”. De ce toxice? Zicerile astea or fi valabile dacă ești clește sau vreo altă sculă, nu om. Nu putem reduce ființa umană la un simplu instrument al... Al cui? Al societății? Al altor oameni? Doar prin meditație m-am putut elibera de astfel de convingeri, și asta încet-încet, nu peste noapte; lucru care nu trebuie să mire pe nimeni având în vedere câte zeci de ani am fost expus la dogma „hărniciei”. Dogmă de care nu sunt ferit nici azi. După cum observa alt filozof, toate nenorocirile unui om vin din aceea că nu e capabil să stea singur, liniștit într-o cameră. Prin meditație, adică propunându-mi în mod conștient să nu fac nimic o jumătate de oră pe zi, am realizat că „a fi” înseamnă mult mai mult decât „a face”, precum și alte multe aspecte ale ființei asupra cărora n-am să insist deoarece au un caracter foarte experiențial, ca atare neputând fi comunicate altcuiva.
Nu vreau însă să cultiv ideea că pentru a schimba ceva trebuie să te apuci de vreo tehnică mai mult sau mai puțin spirituală sau să iei calea vreunei mânăstiri. Să reflectăm un pic asupra celor două episoade din primele rânduri: ce au în comun atât doamna din Uber cât și cei doi arabi? Mentalitatea. Refuzul iraționalului „trebuie să...” Pentru că nimic pe lumea asta nu „trebuie să...” Până și legile naturii au caracter statistic și se aplică doar în anumite condiții. Așa că ori de câte ori simți că „trebuie să...”, înlocuiește cu „prefer”, punând lucrurile în lumina alegerii, nu a fatalității. Eu unul m-am simțit mai liber, mai aerisit, ca și cum aș avea mai mult spațiu lăuntric.
Nu aștepta să o facă altcineva în locul tău. Fiindcă libertatea, atât cea exterioară cât și cea interioară nu se oferă, ci se câștigă.
Articol apărut în Republica
Articol apărut în Republica