Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări cu eticheta familie

Cine se bate singur în cuie pe cruce, nu se transformă în Hristos

În ciuda titlului de inspirație biblică, nu vizez decât tangențial excesele de origine religioasă, cum ar fi postul negru sau mai știu eu ce practică de mortificare. Sunt rare, deci nereprezentative ca fenomen. În vizorul meu intră toți cei care se flagelează singuri, sau pretind că o fac, în fel și chip, mai mult sau mai puțin ipocrit, doar pentru a se impune semenilor cu suferința lor auto-provocată. Cu toții știm vreun părinte care își refuză lucruri mărunte și firești în viață, doar de dragul de a flutura în fața copiilor sacrificiile pe care le-au făcut pentru ei. Cu toții avem vreun coleg care se extenuează de bună voie, neluându-și concediu sau muncind peste program, doar pentru a scoate ochii celorlalți cu „devotamentul” lor nețărmurit față de angajator. Dar nu i-aș scăpa din vedere nici pe cei mai inventivi dintre ei: cei care, cu toate că nu fac nimic special în prezent, se urcă totuși singuri pe un piedestal de pe care își declamă, foarte convenabil, „greutățile pri

Spune-mi ce citești, ca să îți spun cum trăiești

Așa cum hrana ne influențează sănătatea fizică, informația ne-o influențează pe cea mentală. În bine, sau în rău. Spre beneficiul, sau, dimpotrivă, dauna noastră și a celor din jur. Prin „cititul” din titlul articolului am avut în vedere un termen-umbrelă care să acopere semantic ideea de asimilare a informației în sensul cel mai larg al cuvântului, nu doar din cărți, nu doar în format text, ci și audio sau video. Adică film, teatru, articol și tot ce vă mai trece prin cap. M-am gândit la informația care, luată în ansamblu, are un cuvânt greu de spus în felul în care simțim, gândim și, în cele din urmă, acționăm. Prin urmare, afectează nu doar calitatea vieții noastre, ci și a celor mai aproape sau mai departe de noi. Nu intenționez să țin un discurs elitist despre superioritatea lecturii față de alte forme de consum informațional. De ce? 1) așa-zisa superioritate e foarte discutabilă; 2) nici nu prea cred în ea și 3) e irelevantă, cel puțin în contextul de față în care conte

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul... Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în

Job title! O joacă de copii mari, pe care mulți au luat-o prea în serios

Vacanță de Paști. A elevilor, printre care și fetele mele. Pentru alții, e încă una dintre zilele lucrătoare. Pentru mine, freelancer fiind, diferența o face soția. E soare și e prânzul, așa că mă gândesc să scot un pic fetele din casă. Le propun să mâncăm acasă iar apoi să dăm o tură prin parc. Ele nu, vor „la mec” și înapoi acasă. Adică la tablete. Ok, zic (iar voi, criticilor de serviciu, mai repetați-vă că nu așa se cresc copiii). Le înțeleg. Pe fete. Cea mare, pe lângă școală și cursurile de artă, mai face, aproape zilnic, și câte unul-două antrenamente de baschet. Cea mică, doar două antrenamente de înot pe săptămână si două de șah, că e abia în clasa pregătitoare. Mai mult decât un full-time job. Mergem spre fast-food-urile din Piața Victoriei. Multe, pe măsura aglomerării de birouri. Acolo, maaare de corporatiști în pauză de masă. Imposibil să nu-i distingi în mulțime, așa pozitivi și narcisiști, cu badge-urile fâlfâind la vedere. Unii, cu priviri fixe, intră sau ie

Cum putem „măsura” sănătatea unui cuplu?

Orice cuplu sfârșește prost. Dacă îi dai suficient timp, vei vedea că în final, fie viața, fie moartea îi va despărți. Nu vă impacientați, nu mi-am propus să deprim pe nimeni. Și nici nu am intenția să joc rolul Ecclesiastului marital, predicându-vă de sus că „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”, deși poate că așa i-aș mai consola pe cei care au trecut recent printr-o despărțire. Am încercat doar să vă „scutur” un pic, ca să vă pregătesc pentru ideea că un cuplu nu se reduce doar la o relație de tip „eu versus celălalt”, ci este mai degrabă „copilul” rezultat din această relație. Un copil etern, pentru a cărui viață sunt responsabili ambii „părinți”. De ce să ne schimbăm optica? Ca să putem depăși mai ușor momentele dificile care apar inevitabil în orice relație. Fiindcă nu există o relație fără probleme, sau mai bine zis, o relație fără probleme a încetat de mult să mai existe. OK, dar cum știm când am depășit stadiul de normalitate, iar lucru

Oricât ar fi de disprețuită, bătrânețea rămâne un dar. Fiindcă nu oricine are norocul să se bucure de ea.

Am descoperit culmea prostiei. Everestul prostiei este ageism-ul. Adică discriminarea persoanelor în funcție de vârstă; mai ales a celor peste o anumită vârstă. Sintagma îmi sună cam ca Chomolungma, așa că voi folosi în continuare termenul anglo-saxon. N-am găsit un echivalent în română, probabil din cauză că nu realizăm dimensiunea fenomenului. Încă. Cum am descoperit-o? În cel mai neașteptat - pentru mine - mod cu putință. Pur și simplu m-am pomenit discriminându-mă singur. E, cred, un record personal de prostie. Am 46 de ani, iar ageism-ul zăcea în mintea mea, ca și Everestul înainte de a fi măsurat: un pisc ca oricare altul, probabil ceva mai răsărit ca cele din jur, și cam atât. Îmi închipui entuziasmul celui care a stabilit că e punctul cel mai înalt de pe glob. În perfect contrast cu propria perplexitate, fiindcă nu mă așteptam să cartografiez ditamai prostia, unde? fix în propria-mi minte. O duc pe fii-mea la un concurs de artă. În spate am în rucsac 6 kilograme de l

Crezi că ești un părinte bun? Mai gândește-te o dată!

La întrebarea Crezi că ești un părinte bun? sunt convins că marea majoritate ar răspunde afirmativ, până și părinții care își abuzează copiii. Certurile și bătăile sunt spre binele copiilor, nu? „ Să iasă oameni din ei ”. Îmi bazez convingerea chiar pe natura umană. Întâlnim mereu oameni care afirmă fără complexe că nu au talent la desen, sau că nu au voce sau ureche muzicală. Sau că „nu le au” cu matematica, cu literatura sau cu limbile străine. Dar n-am văzut încă pe nimeni care să accepte că e un pic mai... imoral. Că nu e un părinte, sau soț, sau coleg bun. Dimpotrivă, toți ne credem buni. Singurul reproș care-l acceptăm, cu prefăcut regret, e că suntem „ proști de buni ”. Până la un punct, e chiar adevărat. În ceea ce privește intențiile, toți suntem buni . Infractorul dă spargerea în propriul interes, nu ca să producă o pagubă proprietarului. Chiar și sadicul, violatorul sau pedofilul urmăresc în primul rând propria plăcere, nu suferința victimei. Peste tot numai intenț

Sunt un tătic "ticălos": câteva idei de anti-"parenting"

Un om își ținea calul liber în jurul casei. Întrebat fiind de ce nu-i construiește un țarc, omul a răspuns: "Când l-am construit pe primul, calul a sărit gardul și a fugit în pădure. Așa că l-am construit pe al doilea, mai larg. Ce folos, calul s-a comportat la fel. Așa că am hotărât să-l las liber. Aleargă unde și cât vrea, dar întotdeauna se întoarce unde-și are adăpostul." Această pildă Zen rezumă în câteva cuvinte întreaga mea filozofie de creștere a copiilor, cu care cred că am călcat peste toate decaloagele "parenting"-ului. Cu ce rezultate? Fiica mea cea mare de 12 ani este prima din clasă la școală, frecventează și o școală de artă pentru care a câștigat un maldăr de premii la concursuri naționale și internaționale, face baschet de performanță participând la campionate la fel de naționale și internaționale. Una din două: ori fiica mea e vreun geniu, biată victimă a lipsei de atenție părintească, ori "parenting"-ul e cam... "bullshit"

Sa faci sau nu copii?...

... aceasta-i intrebarea. Veche de cand lumea. Va scutesc de suspans: ma bucur azi din plin de o familie "traditionala" cu doi copii. Cam putini, daca e sa tinem cont de aritmetica instinctului de conservare a speciei, insa nu sunt eu cel ce va salva omenirea de la extinctie. Dar asta nu inseamna ca sunt impotriva celor care au hotarat ca procrearea nu face parte din planul lor de viata. De ce? Pentru ca pe la treizeci de ani si eu gandeam si actionam ca ei. Si eu vedeam odraslele mai mult ca pe o piedica, decat o motivatie. Ca urmare, indraznesc sa spun ca inteleg ambele tabere, si pe cea "progresista" si pe cea "traditionalista". Apoi, imi place sa cred ca nu fac parte dintre aceia care se simt indreptatiti sa le spuna altora cum sa-si traiasca viata. Mai mult, mi se pare chiar foarte dubios acela care-si da cu parerea in public fata de alegerile sau preferintele intime ale altcuiva. De exemplu cele sexuale. De ce spun "dubios"? Fiindca re

Gura "prostului" "adevar" graieste...

... sau "frumos". Sau "bine". Cred ca cele 4 etichete - alaturi de versiunile lor inrudite ca sens - stau in topul frecventei zilnice de utilizare indiferent de limba. prost - adevar - bine - frumos Luate ca atare, nu inseamna mai nimic pana nu sunt aplicate asupra cuiva sau ceva. Toti le folosim, dar de obicei fiecare intelege altceva, pana la contradictoriu. Cam ca in povestea turnului din Babel, in care Dumnezeu vrand sa-i piarda pe constructori pentru trufia lor, le-a "incurcat limbile". In talcuirea clasica, pilda e o explicatie a faptului ca oamenii, desi fauriti de acelasi Creator, au ajuns sa vorbeasca limbi diferite. Mi se pare o interpretare cam seaca pentru un text biblic, asa ca am sa incerc o varianta in termeni mai de actualitate. In primul rand, cine erau constructorii? Erau niste oameni cultivati pentru vremea lor, ce cunosteau elemente de geometrie, aritmetica, rezistenta materialelor si tot ce mai era nevoie pentru a cladi. Aveau

Intamplare, soarta sau destin? Tie cine iti guverneaza viata?

Tot ce ti se intampla are o cauza. Nimic nu e intamplator. Dar asta nu inseamna ca intotdeauna exista si un motiv. Adica o intentie a cuiva, un raspuns la intrebarea "de ce asta taman mie"? In egala masura nici ideea de soarta, luata ca fatalitate, nu e acceptabila. E infirmata atat de fizica cuantica cat si de sistemul de justitie, fiindca demonteaza complet ideea de responsabilitate. Ramane idee de destin. Ce e destinul? E la fel de greu de definit ca si conceptul de libertate. Apofatic, destinul nu e nici intamplare si nici fatalitate, e definit prin incercarile la care te supune viata, la fel cum si libertatea e data de limitele ei. Destinul e asemeni unei poteci de munte, croita de formele de relief pe care le parcurge. Poteca nu se duce direct in prapastie la fel cum nu ia pieptis un versant. Poteca nu e chiar o sina de tren de pe care sa nu te poti desprinde, dar nici un vid cosmic in care sa te poti deplasa nestingherit. O poteca intre doua abisuri, pornind din

Sfatul meu? Lipseste-te de sfaturi

Ma refer la sfaturile de viata, nu la cele de specialitate. Cele care le primesti cu sau fara voia ta, de la parinti, prieteni, colegi, cunoscuti sau pseudo-anonimi de pe net. De ce sa te lipsesti? Fiindca esti suficient de bine echipat de natura, fizic si psihic, sa te descurci si singur. De sfaturi au nevoie doar cei ce cred asta. Dovada? Faptul ca existi, la capatul a milioane de ani de evolutie. N-ai nevoie de carti, oricat ar fi ele de sfinte sau faimoase. Eu nu zic sa-ti ingropi capul in nisip si sa ignori ce se intampla in jurul tau. E OK sa folosesti experienta celor din jur ca sursa de inspiratie pentru propriile tale decizii. Doar atat. Sursa, si nu inlocuitor pentru propria ratiune. Vezi si tu ca nici macar sfaturile de nutritie nu te ajuta sa slabesti pe termen lung, cum ai putea sa ai incredere in ceea ce spun altii despre ceva mult mai complex si pe care nici macar tu nu-l cunosti? Adica viata ta. Cine sunt cei care dau sfaturi de viata? O categorie sunt cei c