Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

Intamplare, soarta sau destin? Tie cine iti guverneaza viata?


Tot ce ti se intampla are o cauza. Nimic nu e intamplator. Dar asta nu inseamna ca intotdeauna exista si un motiv. Adica o intentie a cuiva, un raspuns la intrebarea "de ce asta taman mie"? In egala masura nici ideea de soarta, luata ca fatalitate, nu e acceptabila. E infirmata atat de fizica cuantica cat si de sistemul de justitie, fiindca demonteaza complet ideea de responsabilitate. Ramane idee de destin.
Ce e destinul? E la fel de greu de definit ca si conceptul de libertate. Apofatic, destinul nu e nici intamplare si nici fatalitate, e definit prin incercarile la care te supune viata, la fel cum si libertatea e data de limitele ei. Destinul e asemeni unei poteci de munte, croita de formele de relief pe care le parcurge. Poteca nu se duce direct in prapastie la fel cum nu ia pieptis un versant. Poteca nu e chiar o sina de tren de pe care sa nu te poti desprinde, dar nici un vid cosmic in care sa te poti deplasa nestingherit. O poteca intre doua abisuri, pornind din neantul de dinainte de nastere catre neantul de dupa moarte. Cu cat inaintezi in viata trecand prin mai multe incercari, cu atat poteca iti apare mai clar in fata ochilor. Profesie, copii, boli, jaloanele sunt din ce in ce mai vizibile, abaterile sunt din ce in ce mai greu de imaginat.
Cu tot respectul pentru cei care cred in viata de dupa moarte sau similar, nu mi se pare adecvat sa-ti parcurgi poteca destinului cu ochii dupa o fantezie. Cum ar putea ceva care are inceput, sa nu aiba si un sfarsit? Ce ar fi asta, semi-eternitate? Sunt un avid consumator de fictiune in cele mai diverse forme, de la cea literara la cea ludica, dar imi place sa cred ca stiu sa pastrez demarcatia intre imaginatie si viata. Fiindca altfel deliram cu ochii deschisi.
Lumea de apoi, ca si religia in ansamblu, indiferent de forma, e o fictiune. Adica nu e nici minciuna, nici adevar. Nu e adevar fiindca nu se poate demonstra. Nu e minciuna fiindca minciuna ar presupune o intentie a cuiva de a obtine un profit prin distorsionarea unui adevar – care adevar? Pana la proba contrarie, e fictiune. Fictiunile mi se par ok fiindca fac anosta realitate mai suportabila – de la plictiseala de zi cu zi la frica existentiala de moarte. Dar trebuie sa existe o limita, altfel... La fel cum nu ma duc la poligonul de tir sa ma pregatesc pentru apocalipsa zombiilor, la fel de aiurea mi se pare sa fac preparative pentru lumea de dincolo. Ceea ce era acceptabil in Evul Mediu pe motiv de lipsa de informare, nu mai este rezonabil in secolul XXI.
Exista sens in destin? Da, doar cel pe care-l dai tu, propriului destin. Fiindca natura e indiferenta. Ce motiv au norii sa se miste? Sau valurile? Nu ploua ca sa ai tu ce manca. Marea nu e acolo ca sa faci tu baie. Solipsismul, adica a crede ca lumea e construita in jurul tau, e o fantezie usor de demontat. Cu un sut in fund. La propriu. Ia sa vezi tu atunci ce exterioritate, ce consistenta capata toate cele din jur.
Si Dumnezeu e nepasator. Daca nu accepti ipoteza indiferentei divine, atunci trebuie sa iei in calcul macar incompetenta, daca nu chiar o doza de rautate. Ok, teologia a construit o serie de argumente care mai de care mai sofisticate pentru a justifica existenta raului in lume fara a-i stirbi Creatorului atributele conventional atribuite de atotputernicie si atot-bunatate, dar... ele ma duc mai degraba cu gandul la apophenia, unul din stadiile incipiente ale schizofreniei definit ca "realizarea de conexiuni nejustificate insotite de un sentiment specific si anormal de sens", decat la un rationament propriu-zis. Bun, paragraful asta l-am scris mai mult de dragul agnosticilor, nu ca as crede eu ca ridic semne de intrebare vreunui religios adevarat. "Crede si nu cerceta" – ignorarea ratiunii a fost atata timp o proba de religiozitate.
Chiar si cauzalitatea e discutabila. Si nici macar intotdeauna evidenta. Faptul ca X se intampla de cele mai multe ori dupa Y nu inseamna ca X este cauza lui Y. Iei aspirina si iti scade febra, dar asta nu inseamna ca febra e cauzata de lipsa de aspirina. Chiar si ceea ce noi numim legi ale naturii se manifesta sistematic doar in conditiile austere de laborator. In realitate, legile au un caracter statistic, se intampla doar "de obicei", "de cele mai multe ori". Daca nu ar fi asa, stiinta si chiar matematica ar fi fost demult un subiect inchis cercetarii. Dar, dupa cum vedem, intotdeauna e loc sa mai descoperi cate ceva, spre usurarea oamenilor de stiinta.
Cand lucrurile ies asa cum vrei, nu prea-ti mai vine sa pui problema cauzei, mai degraba iti asumi meritul, mai mult sau mai putin justificat. Cand ies pe dos, inclini sa crezi ca ceilalti sunt de vina. La fel de partinitor. E nedrept, ilogic, dar e o conceptie eficienta emotional. Asa gandesc optimistii. Si conspirationistii, e drept. Dar ce faci atunci cand nu intrevezi nici un vinovat? Cum e in cazul unei boli? Pe cine sa dai vina? Unde e inamicul? Si atunci incepi sa patinezi inventand motivatii in afara naturii. Supra-naturale. De exemplu pacatele. Daca nu ale tale, ale parintilor. Daca nu ale lor, o iei pe firul istoriei pana la pacatul originar, la Adam si Eva. Si nu ma refer strict la pacatele de ordin religios, includ aici si pe cele de ordin politic sau social, cum ar fi bascalia sau comunismul. Aici nu mai e asa ok ca in cazul optimismului. Atitudinea asta devine perdanta, iti invenineaza relatia cu tine insuti si cu ceilalti, cu tara, chiar cu omenirea "cea pacatoasa" in ansamblu.
Asa ca gandeste, reflecteaza asupra sensurilor existentei tale, imediate sau nu. Si pune-ti in practica ideile, nu ramane in contemplare. Nu mai actiona la "intamplare", nu-ti mai blestema "soarta" potrivnica, ci cauta sa-ti traiesti destinul.