Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări cu eticheta societate

Nimeni nu e atât de bun pe cât îl laudă unii, și nici atât de rău pe cât îl critică alții

E una din acele dimineți de weekend în care fata cea mare ne face din nou programul. Azi nu „avem” nici meci de baschet, nici înot, nici olimpiadă școlară sau vreun concurs de artă; azi „suferim”, din nou, doar „consecințele” - o nouă festivitate de premiere. Ajungem entuziaști, dar prea devreme. Suntem în formație completă: eu, soția și cele două fete. Plecați în pripă, nu ne-am aprovizionat cu nimic de băut și de ronțăit pentru orele următoare. Avem ceva de așteptat, iar cea mică își pierde curând răbdarea, așa că o iau de mână și plecăm în căutarea unui chioșc cu d-ale gurii. Peste tot, evident, închis. În depărtare observ patru-cinci bărbați strânși în fața a ceea ce părea un magazin de cartier. Mă îndrept într-acolo cu nădejde în suflet, dar... din nou ghinion, dau de o casă de pariuri sportive. Închisă și ea. În jurul ei, cetățenii se foiau și comentau nervoși că trecuse ora deschiderii iar proprietarul localului nu își făcuse încă apariția. Ba chiar unul din ei a încercat ușa …

În fiecare dintre noi zace o sămânță de troll. Don't feed the trolls...

Când am început să scriu articolul, soția mea nu știa ce sunt trollii, cu toate că îi tot întâlnise până atunci pe net: oriunde e o discuție cât de cât publică, mare minune să nu-și facă vreunul apariția, mai devreme sau mai târziu. Așa că n-ar strica să încep cu definiția. Nefiind un termen împământenit încă, v-o ofer pe cea din dicționarul Oxford, în traducere proprie: „persoane care postează online, în mod deliberat, un conținut ofensiv sau provocator”. Ca orice definiție a unui fenomen complex, e acoperitoare, dar nu ne spune mare lucru. Care este portretul robot al trollului? Ce-l mână-n luptă? Părerile psihologilor sunt împărțite. Există diverse teorii, pe care nu o să le înșir aici; nu fiindcă mi s-ar părea nefondate, ci pentru că sunt, aparent, la fel de probabile. De altfel, mi se pare și dificil să realizezi un studiu altfel decât de la distanță, deci relativ neconcludent. De ce? Păi cum să faci rost de subiecți? Pui un anunț gen „căutăm trolli pentru un studiu în vederea e…

Incerta și deprimanta Românie

Nu cu mulți ani în urmă eram deprimat de tot ce mă înconjura. De români și România. Din formulare deduceți că azi nu mai sunt. Corect. Având în vedere că n-am emigrat, ce s-a putut schimba în așa scurt timp? Evident, nimic, cu excepția modului în care privesc acum lucrurile. Ajunsesem să viețuiesc cu un sentiment de trădare, dublat, sau mai bine zis, triplat de sictir și lehamite. Devenise o stare cvasi-permanentă, alimentată de cotidianul presărat cu scene deja comune prin repetitivitatea lor, dar nu mai puțin frustrante: promisiuni, mici sau mari, neonorate; facturi întârziate sau neplătite; în general, episoade cu oameni care una zic și alta fac. Rude, prieteni, colegi, șefi, clienți, toți convergeau spre arhicunoscutul portret-robot al românului: mincinos, hoț, leneș. Ca și cum ai vrea să intri într-un supermarket și te-ai trezi într-un bazar. Și asta zi de zi, de fiecare dată. Tu pleci de acasă cu lista de cumpărături și banii potriviți, și te aștepți să ajungi într-un loc septi…

Cum recunosc un prost de la distanță: discriminează și le știe pe toate

Așa, pus pe hârtie, titlul pare un truism. În fond, ține de cei 7 ani de acasă: „nu râde de oamenii bătrâni sau bolnavi”, „nu pune porecle”, „nu e frumos să faci pe deșteptul”... Ipoteza generoasă ar fi că toată lumea ține cont de directivele părintești. Dar, dacă mă uit în jurul meu sau în online, lucrurile par să fi rămas la fel ca în curtea școlii. Am 46 de ani, sunt căsătorit și am două fete. Ca atare, taxez imediat drept proști pe toți ageiștii, adică cei care discriminează în funcție de vârstă. La fel etichetez și misoginii. Și odată cu ei, pe toți xenofobii, homofobii, rasiștii și mai știu eu ce alte dihănii ale minții, fiindcă toți acționează după același tipar, doar obiectul discriminării fiind altul. Tot automat taxez drept proști și pe toți atotștiutorii. Măcar atât am observat și eu: omul, cu cât are mai multe certitudini, cu atât a înțeles mai puțin. Până aici, nimic deosebit. Problema e că tot automat mă și autocenzurez, pe baza ideii larg răspândite că „fiecare cu păre…

Oricât ar fi de disprețuită, bătrânețea rămâne un dar. Fiindcă nu oricine are norocul să se bucure de ea.

Am descoperit culmea prostiei. Everestul prostiei este ageism-ul. Adică discriminarea persoanelor în funcție de vârstă; mai ales a celor peste o anumită vârstă. Sintagma îmi sună cam ca Chomolungma, așa că voi folosi în continuare termenul anglo-saxon. N-am găsit un echivalent în română, probabil din cauză că nu realizăm dimensiunea fenomenului. Încă. Cum am descoperit-o? În cel mai neașteptat - pentru mine - mod cu putință. Pur și simplu m-am pomenit discriminându-mă singur. E, cred, un record personal de prostie. Am 46 de ani, iar ageism-ul zăcea în mintea mea, ca și Everestul înainte de a fi măsurat: un pisc ca oricare altul, probabil ceva mai răsărit ca cele din jur, și cam atât. Îmi închipui entuziasmul celui care a stabilit că e punctul cel mai înalt de pe glob. În perfect contrast cu propria perplexitate, fiindcă nu mă așteptam să cartografiez ditamai prostia, unde? fix în propria-mi minte. O duc pe fii-mea la un concurs de artă. În spate am în rucsac 6 kilograme de lut, pentr…

Ageism-ul e mai mult decât o formă de discriminare. E chiar o formă de prostie.

Se spune că bătrânețea e o stare de spirit. Care, ca orice astfel de stare, poate fi pozitivă sau negativă. Înclin să cred că e pozitivă mai mult în teorie, fiindcă practic suntem intoxicați de ageism. Adică de acel set de prejudecăți care ne face să avem o atitudine negativă în funcție de vârstă. Ageism-ul e atât de prezent, încât nici nu-l mai sesizăm. Ne e la fel de „normal” pe cât îi e peștelui apa. Și totuși, câte dintre reclamele pe care le vedeți includ persoane peste 50 de ani? Intoxicarea e atât de profundă încât ne manifestăm prostește nu numai față de ceilalți, ci chiar față de noi înșine. Practic, odată ce depășim „vârsta critică” ajungem să ne discriminăm singuri. Suntem afectați, mai bine zis „defectați”, până la nivelul subconștientului. Dacă șmecherul de 40+ „își trage” o gagică de 18+, n-o face „ca să-i moară dușmanii”, ci ca să-și arate, atât sieși cât și tovarășilor săi, că încă mai e „valabil”. La fel ca și corporatistul care, la aceeași vârstă, se apucă de marato…

„Privați” contra „bugetari, pensionari, asistați”: o falsă antiteză socială

Unora le e suficient să-și deschidă buletinul, și brusc își găsesc fel de fel de calități: de exemplu, misoginii devin mândri de sexul lor cel bărbătesc, rasiștii de culoarea pielii, xenofobii de cetățenie și ageiștii că au nu știu ce vârstă. Ei bine, se pare că nu doar buletinul, ci și contractul de muncă a devenit, pentru unii, un izvor de virtuți. Mai precis, simplul fapt că sunt „privați”, adică muncesc în ceea ce ei numesc „economie reală”, e, pentru respectivii, de natură nu doar să îi pună în opoziție, ci să îi și ridice deasupra celorlalți muritori.

Teză și antiteză. Binele contra răului. Lumina contra întunericului. Sau, în varianta artistică: „Războiul stelelor”, „Frăția Inelului”, „Urzeala Tronurilor”; iată, în ordinea ecranizării, doar câteva din șirul nesfârșit de povești fascinante în care o mână de eroi vulnerabili se opun cu succes legiunilor fără număr ale forțelor întunecate. Ficțiuni create după același tipar alb-negru, vechi de când lumea, de care ne folosim atunci…

Putem îmbunătăți clasa politica prin restrângerea dreptului la democrație?

Votul obligatoriu sau „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Putem îmbunătăți în democrație politica prin restrângerea dreptului la democrație?

Votul obligatoriu sau, dimpotrivă, condiționat de performanța intelectuală; „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, scopul e nobil, dar mijlocul, cel puțin la prima vedere, nu prea mi-a plăcut. Dar asta nu înseamnă că automat îl și descalific. Importantă e eficiența, nu „frumusețea”, care, până la urmă, e în ochiul privitorului. Este firesc ca, atunci…

Iubește-ți aproapele, dar cu „departele”, ce ne facem? Unde tragem linia de „iubire” fără să devenim ipocriți?

Sunt într-un Uber, imobilizat în aglomerația corporatistă tipică dimineților din Pipera. La radio se poartă un dialog cu ascultătorii pe tema „dați sau nu pomană cerșetorilor”? Mă uit în jur și nu văd nici unul printre clădirile de birouri. Probabil că îi alungă paza, la fel cum fac la mall sau supermarket. Ascult emisiunea. Unii sună să zică da, alții că ba, argumente pro și contra cu exemple de cerșetori „buni” sau „răi”. Cei pro-pomană au condescendența împăciuitoare a celor cățărați pe înalte poziții „morale”. Interesant totuși, parcă cerșetoria e o infracțiune, nu? Cei contra sunt îndârjiți și argumentativi, au în voce ceva din nesiguranța și tensiunea ereticului, generată de decalajul între ceea ce simt și ceea ce li se cere să creadă că e „bine”. Și mai interesant. Dar nu încerc ca tot omul să leg un dialog despre pomană cu șoferul care momentan stă... de pomană. Nu. Geek fiind, scot mobilul și încep să scriu la ceea ce va deveni articolul de față. Eu unul sunt contra carității…

Post-adevărul nu este nici rău, nici bun. În exces sau în lipsă, atât emoția cât și logica pot da naștere unor monștri

Privind prin gaura unui zid, un om văzu trecând un cal. Mai întâi îi observă botul, apoi capul, apoi picioarele din față, corpul, picioarele din spate și în sfârșit, coada. Fără să stea prea mult pe gânduri, omul exclamă triumfător: „Asta-i! Botul cauzează deci coada!”  Psihologii ne arată că, așa cum în natură lumina o ia pe drumul cel mai scurt, și acțiunile oamenilor converg spre comportamentul de minim efort. De ce? Deoarece lumea e un loc tare confuz și complicat, în care mintea caută fără încetare modele și cauze pe care, din motive de supraviețuire, trebuie să le găsească, bune sau proaste, în timp util. Iar logica e lentă, energofagă. Și fricoasă, mai ales: în fața unei amenințări, dă bir cu fugiții lăsându-ne pradă emoției. În particular, alegem să credem mai degrabă într-o minciună simplă și coerentă decât într-un adevăr sofisticat. Preferăm viteza în defavoarea preciziei.  Nici nu e de mirare: ne tragem din niște ființe lipsite de coarne, gheare sau colți, a căror singură …

Suntem „leneși” de la natură, ceea ce ne transformă în potențiale victime ale „fake news”

„Azi noapte am visat că eram un fluture. Acum nu mai știu: sunt un om care a visat că e fluture, sau un fluture ce visează că e om?” spune o pildă taoistă. Dar noi, de unde știm că realitatea... există? Cum putem fi siguri că noi suntem „noi” cei care credem că suntem, cu mâini, picioare și toate cele? Ce dovadă avem că nu suntem doar niște simple creiere conectate la o mașinărie sofisticată stil Matrix, ce ne pompează non-stop în minte idei pe care noi luăm drept realitate obiectivă? Iată una dintre întrebările fundamentale ale filozofiei la care nu există încă răspuns. Prin urmare, dacă nu putem avea această certitudine a realității, atunci nu mai putem fi siguri de nimic. Orice – nu doar o știre – ar putea fi un „fake”. Unii se îndoiesc, sau chiar neagă existența lui Dumnezeu, dar câți dintre noi pun sub semnul întrebării existența realității? Cred că nu o face nimeni în viața de zi cu zi. Dacă ar face-o nu văd cum ar putea supraviețui tot punându-și probleme de genul: o fi reală s…

„Și prostia e un dar al Domnului, dar nu trebuie abuzat de el”

Odată, un om mai cu frica lui Dumnezeu decât agnosticul de mine mi-a spus că, aflat pe masa de operație, nimeni nu mai este ateu. Era argumentul adus de el în favoarea ideii de divinitate. I-am dat dreptate, dar probabil că nu așa cum și ar fi dorit s-audă. I-am zis da, atunci când are de-a face cu o amenințare omul își abandonează de cele mai multe ori logica cedând în fața instinctului de conservare. Cu alte cuvinte, omul s-ar face frate nu numai cu dracul ca să treacă puntea, ci și cu Dumnezeu și cu oricine sau orice i-ar putea oferi o șansă de salvare. Și asta nu pentru că am fi „slabi de înger”, ci fiindcă așa ne-au modelat milioanele de ani de evoluție, să ne agățăm de orice șansă de supraviețuire, oricât de mică sau neîntemeiată. Din păcate, manifestările homofobe din ultima vreme de la noi din țară mi-au întărit bănuiala că religiozitatea se află în relație de inversă proporționalitate cu raționalitatea. Plec de la premiza că știți deja la ce manifestări mă refer, așa că nu l…

„Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!” Pauza de țigară și dogma hărniciei

Sunt într-un Uber, în plină zi, pe lângă Arcul de Triumf. La volan, o doamnă agreabilă, undeva la 40 de ani. Plouă, deci aglomerație, deci mai mult stăm decât înaintăm. Observ în intersecție un polițist, de unde deduc că n-o să ne punem în mișcare prea curând. Inevitabil, îmi vine să „fumez” o țigară de-a mea, electronică. Din reflex de fost fumător prigonit până și în propria casă, observ instantaneu că doamna are un pachet de țigări desfăcut și mă simt încurajat să apelez la înțelegerea dânsei întru viciu. Nu mă înșel. Din vorbă în vorbă, îmi povestește despre fostul ei job, un post mărunt într-o mare corporație, unde șefa îi tot reproșa când lua o pauză de țigară: „Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!” Replica mă duce cu gândul la un dialog dintr-un film plasat în Algeria colonială a anilor ‘50. Doi localnici, tată și fiu, fumează în spatele prăvăliei unui francez ai cărui angajați sunt. „Tată, de ce francezii ne tot reproșează nouă, arabilor, că suntem leneși?” „F…