Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

Incerta și deprimanta Românie

Nu cu mulți ani în urmă eram deprimat de tot ce mă înconjura. De români și România. Din formulare deduceți că azi nu mai sunt. Corect. Având în vedere că n-am emigrat, ce s-a putut schimba în așa scurt timp? Evident, nimic, cu excepția modului în care privesc acum lucrurile.
Ajunsesem să viețuiesc cu un sentiment de trădare, dublat, sau mai bine zis, triplat de sictir și lehamite. Devenise o stare cvasi-permanentă, alimentată de cotidianul presărat cu scene deja comune prin repetitivitatea lor, dar nu mai puțin frustrante: promisiuni, mici sau mari, neonorate; facturi întârziate sau neplătite; în general, episoade cu oameni care una zic și alta fac. Rude, prieteni, colegi, șefi, clienți, toți convergeau spre arhicunoscutul portret-robot al românului: mincinos, hoț, leneș.
Ca și cum ai vrea să intri într-un supermarket și te-ai trezi într-un bazar. Și asta zi de zi, de fiecare dată. Tu pleci de acasă cu lista de cumpărături și banii potriviți, și te aștepți să ajungi într-un loc septic, cu produse ce te așteaptă pe rafturi curate și cu prețurile la vedere. Și când colo, aterizezi într-un loc gălăgios și murdar, în care găsești te miri ce, mai puțin ceea ce cauți, în care unii trag de tine iar alții te ignoră complet, unde trebuie să te târguiești mereu și pentru orice, iar principala grijă ajunge să fie aceea de a-ți păzi portofelul.
Așa se face că, după ceva timp, mi-am pierdut orice încredere în cei din jur. Trădarea resimțită cvasi-permanent s-a osificat, inevitabil, în convingerea că mă pot aștepta la orice din partea românului, dar întotdeauna în defavoarea mea. O convingere care se potrivea mănușă cu natura mea anxios-depresivă: incertitudinea îi pria de minune anxietății, iar expectativa unor rezultate negative mă împingea spre depresie, tocindu-mi orice motivație până la sila de a mai face ceva.
Eram sictirit de toată România și de toți românii. Eu făceam excepție, firește; eu eram „special”, deasupra tuturor. Grandomanie? Sau mecanism psihic de siguranță? Sau poate și una și alta: în orice caz, credința mea că le sunt superior m-a ferit, probabil, de gândul sinuciderii. Deși am avut momente, rare e drept, în care gândeam că o moarte naturală ar fi preferabilă unei astfel de vieți în care cu greu poți găsi vreun sens oricărei acțiuni.
O primă fisură în lehamitea mea național-masochistă s-a produs atunci când am observat că, spre mirarea mea, nu doar românii, ci și străinii, adică expații, după ce petrec ceva timp în România, ajung să se comporte de aceeași manieră deprimantă pentru mine. Promisiuni neonorate, facturi întârziate sau neplătite, și câte altele. Surpriză! În loc să mă deprime și mai tare, într-un fel oarecum pervers, constatarea m-a înviorat. Atunci a început să prindă rădăcini firave ideea că poate mediul e cauza, și nu omul. Poate că românii, luați ca indivizi, și România, nu sunt același lucru. Poate confund copacii cu pădurea.
De ce nu? În fond, pădurea egal copaci, plus climă, plus sol, plus faună, plus factorul antropic, plus... Iar atunci când vorbim de copaci, nu vorbim doar de plantele în sine, ci și de pozițiile relative ale unuia față de celălalt. Prin urmare, dacă scoatem toți copacii dintr-o pădure și îi punem la întâmplare în altă parte, mai putem vorbi de aceeași pădure? Eu zic că nu. Copacii care prosperau în vechea așezare ar putea la fel de bine - adică rău - să moară din cauza noilor condiții. În orice caz, ne putem aștepta să aibă o cu totul altă evoluție. Tot așa și România: egal popor, plus geopolitică, plus economie, plus istorie...
Bănuiala avea să-mi fie confirmată de psihologi, ale căror studii au arătat că, atunci când îi judecăm pe alții, suntem înclinați să punem aspectele negative mai degrabă pe seama defectelor de caracter ale respectivilor, decât pe cea a circumstanțelor.
OK, ar putea spune cineva, și atunci nu există nici o relație între copaci și pădure? Nu e nicio legătură între români și cum arată țara lor? Suntem niște îngerași de oameni condamnați să trăiască în iadul numit România?
Nu, nicidecum. Lucrurile nu stau nici pe departe așa, din exact același motiv pentru care nici testele de personalitate nu sunt utile cu adevărat. Fiindcă suntem niște animale sociale. Aceiași psihologi ne arată că individul nu are un comportament unic, ci acesta se modifică în funcție de context. Nici nu e greu de observat: într-un fel te comporți cu familia, altfel cu prietenii, altfel cu colegii, sau în public.
Punând cap la cap observațiile, prima concluzie pe care am tras-o a fost că românii sunt OK, nici mai buni și nici mai răi ca alte nații. O concluzie benefică, care mi-a permis să-mi explic de ce oameni care respirau încredere prin toți porii, erau totuși capabili să-mi dea țeapă: din cauza intereselor grupului căruia îi aparțineau: familia, compania. Așa am înțeles, de exemplu, că plata facturilor e întârziată nu din cauza lipsei de caracter sau a neglijenței persoanei mele de contact, ci mai degrabă a intereselor, necunooscute mie, ale firmei în care era angajată. Am mai înțeles că operatoarea de la call-center nu e „o proastă de la țară care nu-și cunoaște produsele”, ci mai degrabă un angajat insuficient instruit din cauza zgârceniei patronilor.
Așa am reușit să-mi recapăt încrederea – e adevărat, foarte prudentă – în cei din jur. Sunt mai încrezător în persoanele fizice, dar și mai circumspect cu cele juridice. Nu de alta, dar orice abstracțiune are empatia zero, oricât de ”persoană” ar încerca să apară din reclame. Iar atunci când cineva îmi înșală așteptările, înainte să-l taxez moral, mă întreb care e totuși cauza cea mai probabilă: caracterul respectivului, sau mediul din care face parte?
Totodată, am tras și cealaltă concluzie, mai puțin plăcută: România e, totuși, „defectă”. De ce e așa? Nu așteptați un răspuns detaliat de la mine fiindcă nu sunt de meserie. Logic pot să spun doar așa: dacă românii sunt OK și România nu, problema e în diferență. Adică în geopolitică, economie, istorie...

Articol apărut în Republica