Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări cu eticheta religie

Cinci părți teamă, o parte speranță

Statistic vorbind, omenirea trăiește în cea mai sigură epocă din istorie. Și atunci, de ce suntem atât de suspicioși? De ce încuiem în urma noastră, de fiecare dată, cu un gest reflex, ușa casei sau portiera mașinii? De ce ne blocăm automat calculatorul și telefonul? De ce evităm să vorbim cu străinii pe stradă? Ce pericole ne pasc, de ne învățăm și copiii să procedeze la fel? Eu, unul, le fac pe toate și pe fiecare din ele, ori de câte ori se ivește ocazia. M-am uitat în jur și am observat că și ceilalți fac la fel. Așa că l-am considerat ca fiind mai degrabă un comportament normal, decât cauzat de propria-mi anxietate. Dar asigurarea, pe care mi-am dat-o singur, nu m-a oprit din a-mi pune alte întrebări. Sunt suspicios, oare, fiindcă trăiesc în mediul urban? În orașul în care, statistic vorbind, nu știu aproape pe nimeni? Puțin probabil să fie așa. E adevărat că nu-mi cunosc toți vecinii de scară, dar nu mi s-a părut că oamenii de la țară ar fi mai primitori față de străin

Tradiționalismul nu este nici logic, nici natural

Nu disprețuiesc tradiția, ci dimpotrivă, mă inspir din ea. Evident, cu condiția să își dovedească valoarea și în prezent. Spre exemplu, rândurile de față sunt puse în mișcare de gândirea anticului Heraclit, cel care spunea că nimeni nu se scaldă de două ori în aceeași apă a râului, o metaforă a faptului că nimic nu e permanent, ci se supune unei necontenite transformări. Viziunea filosofului a trecut nu doar proba timpului, ci și a spațiului, fiindcă am regăsit-o atât în gândirea occidentală de mai târziu, cât și în filosofiile orientale Tao și Zen. În plus, încerc să țin cont de ea în viața de zi cu zi. Ideea eternei schimbări m-a făcut să mă întreb cât de benefic poate fi tradiționalismul, adică această supralicitare a valorii tradiției doar de dragul vechimii ei. În ce măsură tradiționalismul poate fi susținut prin logică? Dar prin experiment? Nu cumva e doar încă una din prea-multele concepții ipocrite care ne bântuie de când lumea? Mai întâi, logica. Să începem prin a obs

Morala nu ține loc nici de dragoste, nici de rațiune

Zilele astea am simțit un pic, dar pe propria piele, cum e să fii stigmatizat social doar pentru că ești, prin accident biologic, temporar sau definitiv, „mai altfel”. Când afirm „pe propria piele”, o fac nu doar la figurat, ci și la propriu: m-am pricopsit, pentru prima oară în viață, cu o alergie vizibilă, întinsă pe aproape întreaga suprafață a pielii. Deși alergia nu este o afecțiune contagioasă, nu numai străinii, ci și apropiații se comportau de parcă aveam lepră – adică altă boală necontagioasă. Reacția medievală a celor din jur m-a dus apoi cu gândul, inevitabil, la referendumul așa-zis „pentru familie”. Am pus ghilimele pentru că eu, familist cu doi copii, consider că manifestarea cu pricina nu mă reprezintă, ci dimpotrivă, e un non-sens toxic: așa cum, în cazul alergiei mele, organismul a luat-o razna luptând cu dușmani imaginari, istoria ne arată că și societatea are momente similare de rătăcire auto-distructivă – uneori în forme extreme, cum a fost nazismul. În con

Anti-Homo egal anti-Sapiens

Adică discriminare egal prostie. Despre homofobie si ageism am mai scris, iar prin prostie înțeleg acea concepție care, o dată ce o pui în practică, suferă nu doar cei din jur, ci și tu însuți. Așa cum a suferit poporul german din cauză că a îngăduit nazismului să-și facă de cap. Da, trăim în democrație. Iar democrația este cel mai bun sistem politic al momentului. Nu o spun din conformism sau doar pentru că, întâmplător, trăiesc în ea. Și nici pentru că aș fi îmbătat de vreo ideologie. Din contră, am un argument empiric, măsurabil: sunt mult mai mulți cei care vin spre democrație, decât cei care pleacă din ea, spre alte zări politice. E bună democrația, dar câți dintre noi, cei care ne bucurăm de ea, înțelegem ce înseamnă? Probabil că foarte mulți știu că e ceva legat de voința majorității, dar am sentimentul că sunt ceva mai puțini cei care realizează că această voință trebuie exprimată în limitele permise de drepturile omului. Care drepturi nu pot fi încălcate sau limita

Nimeni nu e atât de bun pe cât îl laudă unii, și nici atât de rău pe cât îl critică alții

E una din acele dimineți de weekend în care fata cea mare ne face din nou programul. Azi nu „avem” nici meci de baschet, nici înot, nici olimpiadă școlară sau vreun concurs de artă; azi „suferim”, din nou, doar „consecințele” - o nouă festivitate de premiere. Ajungem entuziaști, dar prea devreme. Suntem în formație completă: eu, soția și cele două fete. Plecați în pripă, nu ne-am aprovizionat cu nimic de băut și de ronțăit pentru orele următoare. Avem ceva de așteptat, iar cea mică își pierde curând răbdarea, așa că o iau de mână și plecăm în căutarea unui chioșc cu d-ale gurii. Peste tot, evident, închis. În depărtare observ patru-cinci bărbați strânși în fața a ceea ce părea un magazin de cartier. Mă îndrept într-acolo cu nădejde în suflet, dar... din nou ghinion, dau de o casă de pariuri sportive. Închisă și ea. În jurul ei, cetățenii se foiau și comentau nervoși că trecuse ora deschiderii iar proprietarul localului nu își făcuse încă apariția. Ba chiar unul din ei a încercat uș

Nefericirea de a-ți căuta mereu fericirea

Se spune că un discipol Zen care a atins starea de iluminare ar fi fost întrebat de ceilalți „Cum e? Cum te simți acum?” „La fel de mizerabil”, ar fi răspuns acesta. Răspuns care mi se pare nu o dată, ci de două ori corect. Prima dată, fiindcă e validat de milenii, de tradiția religioasă. Religia, indiferent că vorbim de buddhism sau de creștinism, ne învață că fericirea, așa cum o căutăm noi azi în varianta ei pământească, nu are mai nimic de-a face cu desăvârșirea spirituală. Ne naștem și pierim în durere, iar suferința ne însoțește în toată scurta noastră existență. Asta e natura vieții, ca suferința să fie o constantă iar fericirea mai degrabă un accident. Răspunsul discipolului mi s-a părut și a doua oară corect, fiindcă am avut nenorocul să-l validez prin propria experiență. Nu demult m-am pricopsit cu o criză de sciatică. Pentru cei care nu știu despre ce e vorba – și le doresc din toată inima să nu afle vreodată pe propria piele – s-a manifestat în cazul meu ca o durere,

Suntem „leneși” de la natură, ceea ce ne transformă în potențiale victime ale „fake news”

„Azi noapte am visat că eram un fluture. Acum nu mai știu: sunt un om care a visat că e fluture, sau un fluture ce visează că e om?” spune o pildă taoistă. Dar noi, de unde știm că realitatea... există? Cum putem fi siguri că noi suntem „noi” cei care credem că suntem, cu mâini, picioare și toate cele? Ce dovadă avem că nu suntem doar niște simple creiere conectate la o mașinărie sofisticată stil Matrix, ce ne pompează non-stop în minte idei pe care noi luăm drept realitate obiectivă? Iată una dintre întrebările fundamentale ale filozofiei la care nu există încă răspuns. Prin urmare, dacă nu putem avea această certitudine a realității, atunci nu mai putem fi siguri de nimic. Orice – nu doar o știre – ar putea fi un „fake”. Unii se îndoiesc, sau chiar neagă existența lui Dumnezeu, dar câți dintre noi pun sub semnul întrebării existența realității? Cred că nu o face nimeni în viața de zi cu zi. Dacă ar face-o nu văd cum ar putea supraviețui tot punându-și probleme de genul: o fi

„Și prostia e un dar al Domnului, dar nu trebuie abuzat de el”

Odată, un om mai cu frica lui Dumnezeu decât agnosticul de mine mi-a spus că, aflat pe masa de operație, nimeni nu mai este ateu. Era argumentul adus de el în favoarea ideii de divinitate. I-am dat dreptate, dar probabil că nu așa cum și ar fi dorit s-audă. I-am zis da, atunci când are de-a face cu o amenințare omul își abandonează de cele mai multe ori logica cedând în fața instinctului de conservare. Cu alte cuvinte, omul s-ar face frate nu numai cu dracul ca să treacă puntea, ci și cu Dumnezeu și cu oricine sau orice i-ar putea oferi o șansă de salvare. Și asta nu pentru că am fi „slabi de înger”, ci fiindcă așa ne-au modelat milioanele de ani de evoluție, să ne agățăm de orice șansă de supraviețuire, oricât de mică sau neîntemeiată. Din păcate, manifestările homofobe din ultima vreme de la noi din țară mi-au întărit bănuiala că religiozitatea se află în relație de inversă proporționalitate cu raționalitatea. Plec de la premiza că știți deja la ce manifestări mă refer, așa că

Credulitatea îți depășește simțul critic? Oamenii de „bună-credință” sunt victima ideală a șarlatanilor moderni

Nevoile de zi cu zi au depășit mereu ceea ce religia, și mai târziu știința, puteau oferi oamenilor. Lucru valabil și azi. Dar, cum oferta urmează întotdeauna cererea, locul rămas liber a fost imediat ocupat de surorile lor vitrege: magia și respectiv, pseudoștiința. Din ce în ce mai puțină magie și din ce în ce mai multă pseudoștiință, în oglindă cu retragerea religiei – în favoarea științei – din mentalul colectiv occidental. De ce vitrege? Deoarece au fost născute nu din dorința de cunoaștere, ci din cea de câștig cu orice preț. Niște activități care prind teren acolo unde credulitatea depășește simțul critic. De ce ridic problema șarlataniei? Pentru că poate abate sau întârzia niște oameni de bună-credință, dar mai creduli, de la găsirea unei soluții potrivită situației în care se află, cum ar fi tratamentul prescris de un specialist. Partea bună e că putem depista șarlatania doar fiind un pic mai circumspecți față de soluțiile „miraculoase” care ni le propun diverșii „guru” c

„Doamne, care e adevărata religie?”...

... „Nu știu și nici nu mă interesează,” ar fi răspuns Dumnezeu, „fiindcă nu sunt credincios.” Ești contrariat de răspuns? Păi ce, tu chiar credeai că Dumnezeu e atât de „meschin” încât să acorde monopolul „adevărului absolut” doar uneia din cele N religii, iar pe ceilalți N-1 credincioși și atei laolaltă, să îi privească impasibil cum se duc de râpă? Iar dacă ești contrariat, dacă tu chiar ești dispus să mizezi pe „meschinăria” lui Dumnezeu, ce te face să crezi că fix religia ta e cea „adevărată”? În ce mă privește, din copilărie și până acum am fost și sunt un „campion” al luptei pentru „binele cel mai mare”. Am înfrânt de nenumărate ori legiuni de demoni și alte forțe ale răului. Da, în jocurile video, în care am acumulat o grămadă de trofee:) Dar asta nu m-a făcut să-mi adun provizii și arme în casă și să mă duc la poligonul de tir pentru a mă pregăti pentru Apocalipsa zombiilor. E adevărat că nu am fost mereu la fel de lucid. N-am ajuns la poligon, dar am fost la biserică

Despre anxietate și depresie, în „Evul Mediu” de azi

Sunt un anxios-depresiv din naștere, trăitor într-o societate ce încă face din suferința psihică un stigmat. Fac parte dintr-o minoritate (sau majoritate deja?) invizibilă, discriminată zilnic și dintotdeauna. Discriminare începând cu etichete gen „bolnav mintal”, trecând printr-o ortodoxie conservatoare cu orice preț ce tratează depresia și sinuciderea drept „păcate capitale”, iar anxietatea drept „plăcută lui Dumnezeu”, și „evoluând” până la sufocanta cultură corporatistă de tip „SMILE or DIE!” Dacă nu aș fi avut șansa să întâlnesc psihologi și psihiatri luminați, puteam foarte bine să zic că, din punct de vedere al sănătății mentale, noi n-am ieșit încă din „canonul” Evului Mediu. Așa că scriu din dorința de a insufla celor ca mine un pic de curaj să-și recunoască față de ei înșiși suferința și să meargă la medic, ca mai apoi să capete puterea de a o afirma măcar față de familie și colegi. Depresia și anxietatea sunt doar expresia unui dezechilibru biochimic la nivel cerebral