E una din acele dimineți de weekend în care fata cea mare ne face din nou programul. Azi nu „avem” nici meci de baschet, nici înot, nici olimpiadă școlară sau vreun concurs de artă; azi „suferim”, din nou, doar „consecințele” - o nouă festivitate de premiere. Ajungem entuziaști, dar prea devreme. Suntem în formație completă: eu, soția și cele două fete. Plecați în pripă, nu ne-am aprovizionat cu nimic de băut și de ronțăit pentru orele următoare. Avem ceva de așteptat, iar cea mică își pierde curând răbdarea, așa că o iau de mână și plecăm în căutarea unui chioșc cu d-ale gurii. Peste tot, evident, închis. În depărtare observ patru-cinci bărbați strânși în fața a ceea ce părea un magazin de cartier. Mă îndrept într-acolo cu nădejde în suflet, dar... din nou ghinion, dau de o casă de pariuri sportive. Închisă și ea.
În jurul ei, cetățenii se foiau și comentau nervoși că trecuse ora deschiderii iar proprietarul localului nu își făcuse încă apariția. Ba chiar unul din ei a încercat ușa să vadă dacă nu e cumva doar înțepenită, nu și încuiată. Eu mă dezumflu și fac grăbit cale-ntoarsă spre ai mei. Colindasem ceva timp prin zonă și mă temeam să nu ratez începutul festivității de premiere.
Pe drum, evaluez automat, în cheie morală, contextul: subsemnatul, cu fata multi-premiantă, în contrast cu neisprăviții care toacă banii familiei la pariuri. Așa că, mândru nevoie mare, m-am auto-felicitat instantaneu. Și, că tot veni vorba de pariuri, pariez că cei mai mulți dintre voi se privesc cam în aceleași coordonate. Familiști versus loaze.
Și totuși, cât de realistă e o asemenea judecată? Psihologii ne arată că, prin natura noastră umană, suntem niște slabi judecători. Atunci când ne apreciem pe noi înșine, tindem să ne punem reușitele pe seama meritelor, iar eșecurile pe seama circumstanțelor; când vine vorba de ceilalți, facem însă exact pe dos. În plus, cu cât ne cunoaștem mai puțin pe noi sau pe ceilalți, cu atât asimetria e mai pronunțată. Prin urmare, avem motive să ne îndoim de temeinicia morală a antitezei de mai sus.
Nu-i cunosc absolut deloc pe respectivii jucători, așa că nu pot face decât speculații pe baza comportamentului observat în fugă și cu coada ochiului. De dragul argumentării, voi presupune, având în vedere ora matinală la care încercau deja ușa sălii de jocuri, că sufereau de ceea ce psihologii numesc „dependența de jocuri de noroc”.
În ce mă privește, am o natură anxios-depresivă. Atitudinea mea față de orice risc e una pe care cel mai bine aș caracteriza-o prin cunoscutul banc cu cel care avea obiceiul ca în fiecare noapte să se roage fierbinte în speranța că va câștiga la loterie. După ani în șir de rugăciuni fără nici un rezultat, Dumnezeu i-a răspuns exasperat: „Cumpără-ți și tu o dată un bilet!”
Diferența între mine și acei jucători este însă de ordin biochimic, nicidecum moral. Știința ne arată că nu toți reacționăm la fel atunci când apare perspectiva unui câștig. Eu unul, n-am nici un freamăt la gândul că aș putea câștiga peste noapte milionul la loterie. Și asta nu din calcule probabilistice; dacă ar fi fost așa, trebuia să simt măcar un regret. Ci pur și simplu, așa e biochimia mea. Prin urmare, și în sens mai larg, ce merit pot să îmi asum pentru lucrurile care le fac natural, fără nici un efort? Și, reciproc, ce vină pot să îi găsesc celui care nu se poate împotrivi propriei naturi?
Acum puteți obiecta - pe bună dreptate - dar ce facem cu liberul-arbitru, cu discernământul? Ne comportăm așa cum ne vine doar pentru că asta e natura noastră? Aruncăm toată morala și justiția la coș? Ei bine, vă răspund că știința a descoperit câte ceva despre mintea umană, suficient cât să ne punem niște întrebări, dar nu îndeajuns cât să ne dea și răspunsurile. Deocamdată nimeni nu știe prea bine ce ar trebui să se schimbe în societate.
O altă obiecție, la fel de întemeiată, ar fi aceea că, atât timp cât dăm vina pe biochimie sau pe alte aspecte care nu sunt sub controlul nostru, nu avem nici o șansă pentru o schimbare în bine. Așa că s-ar putea spune că e preferabil să adoptăm orice morală niciuneia, oricât de deficitară s-ar dovedi respectiva din punct de vedere logic. Ei bine, nu e chiar așa.
Am văzut afișat mai demult, într-o mânăstire oarecare, un mesaj prin care credincioșilor li se cerea să nu dea acatiste pentru cei decedați din cauza alcoolului. Hârtia era scrisă de mână, așa că nu am nici un temei să cred că ar putea reprezenta cumva poziția oficială a Bisericii. Pe de altă parte, mesajul era adresat credincioșilor, deci aș fi îndreptățit să cred că ilustrează ceva mai mult decât simpla opinie a celui care l-a redactat. O fi ea larg împartășită, dar opinia nu-l ajută cu nimic pe cel ce se luptă cu patima băuturii. De fapt, nu văd cu ce ar putea să ajute pe altcineva, cu excepția preotului care nu-și mai răcește gura cu niște nume în plus. Alcoolicul, ca și ceilalți dependenți, știe că nu are nimic de câștigat dacă își înfrânge viciul. Nimeni nu-l va admira pentru victorie, ci dimpotrivă, mereu va plana asupra sa amintirea a ce a fost și suspiciunea că poate oricând recidiva. Așa că de ce să se mai elibereze din ghearele patimii?
Carevasăzică, nu e bine nici fără, nici cu morală. Atunci, hai să ne schimbăm un pic optica! Ce-ar fi dacă l-am încuraja pe dependentul care face un efort, cât de mic, de a se îndepărta de practicile distructive? Și ne-am abține să-l blamăm pe cel care nu este în stare, ajutându-l, în schimb, să găsească drumul către un specialist?
În general, ce-ar fi dacă am lăsa-o mai moale cu judecățile morale pripite? Fiindcă atunci când ne uităm mai atent în jur, vedem că nimeni nu e atât de bun pe cât îl laudă unii, și nici atât de rău pe cât îl critică alții...
Articol apărut în Catchy