Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări cu eticheta anxietate

Dacă nu-ți organizezi singur viața, o vor face alții în locul tău. În favoarea lor, nu a ta

București, zi lucrătoare, opt fără ceva dimineața. Sunt unul din mulții pietoni din zona Pieței Victoriei. Mă duc să-mi fac niște analize medicale la una din clinicile din zonă. După standardele mele, analizele sunt un lucru important, care e bine să fie făcut la vremea lui. În plus, mai am și ceva treabă după, așa că mă deplasez pe trotuar cu viteza mea de croazieră. Adică nu alerg cu limba scoasă, dar nici în dorul lelii. Cu toate acestea, observ că sunt întrecut ca viteză de marea majoritate a pietonilor din jurul meu: tineri sau bătrâni, slabi sau grași, femei sau bărbați. Cam toți mă depășesc, indiferent de vârsta sau aspectul lor fizic. Toți pietonii se deplasează la trap, la limita alergării, în contrast izbitor cu cvasi-încremenirea șoferilor congestionați în trafic. Izbitor contrastul, dar și aparent, fiindcă sunt convins că și șoferii sunt măcinați de aceeași grabă ca și concitadinii pietoni. Altfel, de ce și-ar lua cineva mașină într-un oraș atât de aglomerat? O grabă

Cinci părți teamă, o parte speranță

Statistic vorbind, omenirea trăiește în cea mai sigură epocă din istorie. Și atunci, de ce suntem atât de suspicioși? De ce încuiem în urma noastră, de fiecare dată, cu un gest reflex, ușa casei sau portiera mașinii? De ce ne blocăm automat calculatorul și telefonul? De ce evităm să vorbim cu străinii pe stradă? Ce pericole ne pasc, de ne învățăm și copiii să procedeze la fel? Eu, unul, le fac pe toate și pe fiecare din ele, ori de câte ori se ivește ocazia. M-am uitat în jur și am observat că și ceilalți fac la fel. Așa că l-am considerat ca fiind mai degrabă un comportament normal, decât cauzat de propria-mi anxietate. Dar asigurarea, pe care mi-am dat-o singur, nu m-a oprit din a-mi pune alte întrebări. Sunt suspicios, oare, fiindcă trăiesc în mediul urban? În orașul în care, statistic vorbind, nu știu aproape pe nimeni? Puțin probabil să fie așa. E adevărat că nu-mi cunosc toți vecinii de scară, dar nu mi s-a părut că oamenii de la țară ar fi mai primitori față de străin

Cei cinci contra anxietății

Știința spune că anxietatea merge mână în mână cu o imaginație bogată. Nu e foarte clar dacă fantezia te face să vezi, spontan, amenințări în orice, sau, dimpotrivă, teama te împinge să creezi scenarii improbabile din nimic. Cert este că granița între ficțiune și realitate se estompează, populându-ne mintea cu fel de fel de conspirații universale în care ne intersectăm cu te miri ce prieteni și dușmani imaginari. Ce pot să spun din propria experiență este că, atunci când anxietatea se acutizează, logica are de suferit. Adică se transformă, nefericit, dintr-o sursă independentă de echilibru mental, într-o aliată nedorită a tulburării de comportament. În loc să cenzureze excesele anxietății, logica începe să le justifice cu fel de fel de argumente șubrede, adâncind spirala ruperii de realitate. Fiindcă ceea ce numim „realitate” nu e altceva decât modul unic, propriu nouă, prin care ne punem în ordine în ceea ce descoperim trăind. E suma tuturor „punctelor de vedere” pe care ni

Nu lăsa depresia să te submineze din interior

Depresia e ca un parazit mare și cenușiu, care te golește încet-încet de viață. E o bestie autodistructivă născută din propria minte, față de care logica este cel puțin ineficientă, dacă nu chiar dăunătoare. Sau măcar așa se întâmplă în cazul meu. Dacă anxietatea te face să te temi până și de propria umbră, depresia are efectul contrar. Te face mai realist. Chiar prea realist. Atât de realist, încât începi să simți acut lipsa de sens, sau mai bine zis, absurdul lumii în care trăiești. Începi să te întrebi ce sens mai are, pentru ce să te mai zbați o viață, zi de zi? Ce sunt banii, puterea sau prestigiul, altceva decât niște ficțiuni perisabile pe care ni le tot repetăm unii altora până când le luăm drept adevăr? Ajungi să-ți spui că da, „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”, dar nu te mai oprești prudent la concluzia Ecclesiastului, ci mergi până într-acolo încât nu-ți mai vine nici să te dai jos din pat. Și ceea ce începuse ca filosofie, se transformă în tu

Cea mai mare victorie a anxietății: să te convingă că tu nu suferi de așa ceva

Multă vreme nici nu am realizat că sufăr de anxietate, așa cum nici peștele nu mai dă vreo atenție apei care îl înconjoară dintotdeauna. Abia târziu am realizat că e ceva în neregulă, atunci când tulburarea de comportament a început să se manifeste deranjant pentru mine, la nivel fizic. Medicația m-a ajutat decisiv să-mi controlez anxietatea, acționând „de jos în sus”, de la nivel biochimic spre comportament. Dar mi-am dorit ceva mai mult de atât, ceva prin care să pun o distanță cât mai mare față de ea. Ceva complementar antidepresivelor, care să acționeze de data asta „de sus în jos”, de la nivelul convingerilor spre viața de zi cu zi. Nesimțind nevoia vreunei psihoterapii, m-am îndreptat, previzibil, spre așa-numitul „self-help”. De data asta, fără a repeta succesul avut cu medicația. Poate că datorită firii mele suspicioase, sau ținutului balcanic în care trăiesc, n-am putut scăpa niciodată de senzația că „self-help”-ul, cu toată esența lui anglo-saxonă, nu e altceva decât o

De ce scriu? Scrisul, ca aliat împotriva anxietății

Mă lupt dintotdeauna cu o tulburare mixtă anxios-depresivă. Adică sufăr simultan și de anxietate și de depresie, dar manifestările nu sunt într-atât de intense încât să fie necesară tratarea lor individuală. Spun „dintotdeauna” deoarece atunci când am fost diagnosticat, în urmă cu câțiva ani, am aflat că tulburarea nu a fost declanșată în urma vreunui episod dificil de viață, ci e mai degrabă un „defect de fabricație”. Mi s-a părut o explicație plauzibilă, gândindu-mă la părinții și bunicii mei. Deși tratamentul prescris de psihiatru și-a dovedit eficiența, tot timpul am avut senzația că mai am nevoie de ceva. Medicația corectează un dezechilibru biochimic existent, dar mi-am dorit să fac și altceva de natură să acționeze direct asupra cauzelor acestui dezechilibru. Căutam o terapie pe care să o pot transforma într-un obicei și a cărei aplicare să nu-mi dea viața și bugetul familiei peste cap. Nu intenționam să repar o problemă creându-mi alta. Am găsit pe ici pe colo cum că scr

Ficțiunea – un leac ieftin, eficient și la îndemână împotriva depresiei

Se spune că, dacă vrei să ții depresia la distanță, să te înconjori de oameni interesanți. Adevărat, dar de unde să-i iei? Că nu fac coadă la colțul străzii așteptând să te cunoască. Ei bine, e mai simplu decât crezi. Din ficțiune. Din literatură, film, teatru și, de ce nu, din jocurile video. Aici vei face cunoștință cu niște oameni foarte interesanți: autorii. Evident, nu-i vei cunoaște direct, ci prin intermediul creației lor, prin personajele și poveștile lor. Așa o să ai parte de ce au mai bun de oferit. Nu vă fac recomandări, fiindcă nu sunt critic de artă, nici habotnic, ci un simplu consumator de ficțiune. Sunt un omnivor ce înghite deopotrivă romane, filme și jocuri video, și am o mare neîncredere față de orice formă de „vegetarianism” intelectual. În materie de dietă mentală aplic același principiu ca și în cea alimentară, un principiu care se reduce doar la două cuvinte: variație & moderație. Dar totuși, de ce să nu căutăm camarazi mai degrabă în rețelele so

Despre anxietate și depresie, în „Evul Mediu” de azi

Sunt un anxios-depresiv din naștere, trăitor într-o societate ce încă face din suferința psihică un stigmat. Fac parte dintr-o minoritate (sau majoritate deja?) invizibilă, discriminată zilnic și dintotdeauna. Discriminare începând cu etichete gen „bolnav mintal”, trecând printr-o ortodoxie conservatoare cu orice preț ce tratează depresia și sinuciderea drept „păcate capitale”, iar anxietatea drept „plăcută lui Dumnezeu”, și „evoluând” până la sufocanta cultură corporatistă de tip „SMILE or DIE!” Dacă nu aș fi avut șansa să întâlnesc psihologi și psihiatri luminați, puteam foarte bine să zic că, din punct de vedere al sănătății mentale, noi n-am ieșit încă din „canonul” Evului Mediu. Așa că scriu din dorința de a insufla celor ca mine un pic de curaj să-și recunoască față de ei înșiși suferința și să meargă la medic, ca mai apoi să capete puterea de a o afirma măcar față de familie și colegi. Depresia și anxietatea sunt doar expresia unui dezechilibru biochimic la nivel cerebral

Maine vom gresi. Cu totii. Din nou

Din randurile pe care mi le-ai trimis razbate ecoul unui educatii care te-a facut sa te temi de esec mai mult ca de orice. Cel mai probabil ai crescut intr-o familie exigenta, care a pus performanta pe primul loc si care ti-a oferit mult, dar a si cerut foarte mult de la tine. Si se pare ca cere in continuare. Chiar atunci cand nu se afla langa tine le simti prezenta posesiva, dominatoare, revendicativa. Si in tine renaste vechea si familiara teama de a nu dezamagi, de a fi ostracizat temporar din randul "celor buni". Cine este acest monstru care-ti tulbura zilele si noptile? Ce este esecul? Esecul e un rezultat diferit de, si de obicei sub, asteptarile cuiva. Asteptarile tale, sau ale celor din jurul tau. Prin urmare, ceea ce face din esec un monstru, sunt asteptarile si nu rezultatul in sine. Daca eu te oblig maine sa alergi la un maraton si tu pici in nas de oboseala dupa 10 km, tu nu vei considera asta un esec, daca niciodata nu ti-ai propus sa fii o alergatoare.

I'm MAD! O istorie personala despre anxietate cu depresie la pachet

Sufar de anxietate de cand ma stiu. O anxietate permanenta, insotita de depresie din cand in cand. Ma stiam, dar nu ma cunosteam. Nu eram constient ca sunt afectat de o tulburare de comportament innascuta. Sau dobandita in copilaria timpurie, nici nu mai are importanta. MAD – Mixed Anxiety-Depressive Syndrome pre numele ei stiintific, sau tulburare anxios-depresiva. Nici nu prea aveam cum sa fiu constient. Eram atat de scufundat in sindrom si de atata timp, incat era normalitatea pentru mine. Eram eu, ma identificasem cu starea asta. La fel ca pestele care nu realizeaza apa care-l inconjoara, ma adaptasem tulburarii dezvoltand diverse mecanisme de compensare. Pesimismul, de exemplu. Sau ipohondria. Sau religiozitatea. Sau escapismul. Sau perfectionismul... Ei da, ma auto-denunt, sunt un anxios-depresiv nativ si high-functioning, cu aroma de perfectionist.  Evident, visam la o lume perfect organizata. Semnale ca e ceva in neregula am primit tot timpul, dar le negam. Cardiologilor

Citesc, deci exist. Mindfulness prin lectura

Hei, cititorule, sa-ti spun un secret! Si tu poti fi mindful! Poate chiar esti deja.  N-o stii, fiindca nimeni nu ti-a spus pana acum asta. De ce nu ti-a spus? Pai, de ce ti-ar spune, nu? Cine vrea sa vanda cursuri de mindfulness, n-o sa te imbie cu ceva ce probabil ai facut deja. O sa-si arate practici exotice bazate pe monitorizarea respiratiei sau pe scanarea trupului, lucruri pe care mai mult ca sigur ca nici macar nu te-ai gandit sa le incerci. Cu cat mai exotice, cu atat mai cool. Va vrea sa te atraga in sala de cursuri, sau sa meditati impreuna in nus'ce tabere, ca doar asa vei obtine adevaratele si unicele bla-bla-uri. OK, n-am nimic impotriva lor, e o practica comerciala onorabila, nu mi-am propus sa-i desfiintez aici, cu atat mai putin cu cat serviciile lor pot aduce reale foloase amatorilor. Eu ma adresez acum celor care citesc deja (nu spun inca ce citesc, ghici?) si sunt curiosi sa incerce mindfulness, dar se simt descurajati din considerente de timp, bani sau

Mindfulness cu de-a sila. Cu guru tinnitus

Mi-am „luat” primele lectii de mindfulness prin aprilie 2009. Zic „luat” si nu inceput ca sa vedeti ca nu mi-am dorit nici pe departe asa ceva. Si nici macar nu am realizat ca sunt instruit, asta s-a intamplat mult mai tarziu, cand lectiile erau pe sfarsite. Ei, pe vremea aceea m-am trezit, nu pe cap, ci in cap, cu un musafir de care probabil ca nu voi scapa toata viata. Unul din cei mai buni maestri Zen, si in acelasi timp cel mai nesuferit dintre toti. Maestrul... tinnitus. Adica tiuitul urechilor. Pentru cei care nu-l cunosc, si sper sa le ramana asa, cunoscut doar din povesti (ptiu, era sa scriu din auzite), tinnitus e numele unei simptom ale carui cauze raman in mare parte necunoscute, si care se manifesta ca un zgomot pe care il auzi in lipsa oricarei surse externe. In cazul meu e, cum spuneam, un tiuit in urechi de inalta frecventa quasi-permanent, variabil ca intensitate, cam ca o cor de sasaituri pe diverse tonuri. Vine si pleaca atunci cand are chef, nu am reusit sa-mi d