Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

Cei cinci contra anxietății

Știința spune că anxietatea merge mână în mână cu o imaginație bogată. Nu e foarte clar dacă fantezia te face să vezi, spontan, amenințări în orice, sau, dimpotrivă, teama te împinge să creezi scenarii improbabile din nimic. Cert este că granița între ficțiune și realitate se estompează, populându-ne mintea cu fel de fel de conspirații universale în care ne intersectăm cu te miri ce prieteni și dușmani imaginari.

Ce pot să spun din propria experiență este că, atunci când anxietatea se acutizează, logica are de suferit. Adică se transformă, nefericit, dintr-o sursă independentă de echilibru mental, într-o aliată nedorită a tulburării de comportament. În loc să cenzureze excesele anxietății, logica începe să le justifice cu fel de fel de argumente șubrede, adâncind spirala ruperii de realitate.

Fiindcă ceea ce numim „realitate” nu e altceva decât modul unic, propriu nouă, prin care ne punem în ordine în ceea ce descoperim trăind. E suma tuturor „punctelor de vedere” pe care ni le facem vizavi de ceea ce ni se întâmplă. Niște puncte de vedere mai mult sau mai puțin... realiste.

Am simțit pe pielea mea, la propriu și la figurat, atât festele care ți le joacă o minte dominată de anxietate, cât și efectul benefic al unei simple pastile anti-anxietate asupra percepției. „La propriu” e felul în care somatizam temerile; „la figurat” sunt toate dramele prin care am trecut, și dintre care, așa cum spunea Mark Twain, marea majoritate au avut loc doar în capul meu.

Relativa neîncredere în propria minte mă face să fiu mai degrabă înclinat spre experiment decât spre raționament. Dar Universul e pe cât de complex, pe atât de zgârcit în confirmări. Filozofia științei ne arată că nici un test nu îți poate garanta adevărul absolut al unei ipoteze: la capătul său, natura îți răspunde doar „nu” sau „poate”. Niciodată un „da” ferm. Vestea bună e că știința nu are limite; cea proastă e că nici ignoranța.

Pe de altă parte, scepticismul, adică acea atitudine nu doar de a pune, ci și de a lăsa sub semnul întrebării pe oricine și orice, e o filozofie vădit sterilă.

Ok, și care e alternativa? Cum pot separa, rapid și fără prea multe erori, ce e util de toate fanteziile născute în mintea mea sau a altora? E nevoia care m-a împins să îmi dotez trusa de scule mentale cu cinci principii prin care pot filtra aberațiile mai mult sau mai puțin evidente, de la superstiție și pseudoștiință, la bine-cunoscutul „drob de sare”.

Iată-le:
  • Briciul lui Alder: Afirmațiile extraordinare necesită dovezi extraordinare.
  • Matricea lui Eisenhower: Ceea ce e important este rareori urgent, iar ceea ce e urgent este rareori important.
  • Briciul lui Hanlon: Nu pune pe seama răutății ceea ce poate fi explicat prin prostie.
  • Briciul lui Hitchens: Orice afirmație făcută fără dovezi, poate fi respinsă fără dovezi.
  • Briciul lui Occam: Explicația cea mai simplă e și cea mai probabilă.
Patru brice și-o matrice... Le las așa, listate în ordinea alfabetică a numelor celor cărora le-au fost atribuite, și în forma în care le folosesc eu. Merită să citiți câte ceva și despre autori: sunt oameni celebri pentru modul lor de a gândi. Nu comentez mai mult despre cele cinci principii, din două motive: 1) fiecare ar merita, după părerea mea, cel puțin un articol; 2) am senzația că orice vorbă în plus le-ar umbri valoarea. Prin urmare cred că e mai eficient ca cititorul să le ia așa, în frumusețea lor simplă și neprelucrată, și să le integreze în propria structură mentală.

Cât de utile îmi sunt filtrele? Pe lângă faptul că mă feresc de fake news, mă țin departe și de capcana a tot felul de „miracole” propovăduite de unii sau alții. Pe de altă parte sunt conștient că filtrele, ca orice instrument, au și limitări. În fond, sunt doar niște trasee mentale optimizate, care sunt de cele mai multe ori utile, dar nu chiar întotdeauna. Fiind niște simple generalizări, și nu niște legi ale naturii, trebuie aplicate cu prudență, în funcție de context.

Da, pot să spun din propria experiență, că cele cinci principii îmi sunt de mare folos de fiecare dată când trebuie să iau o decizie, fie necritică, fie rapidă, sau în condiții de incertitudine. Dar nu le recomand nimănui spre a fi folosite pe post de scurtătură logică, de natură să scutească de efortul de a mai gândi până la capăt. Fiindcă, așa cum spunea odată un ghid montan: „dacă scurtătura ar fi cu adevărat o scurtătură, s-ar numi traseu...”

***

Articol apărut în 
Republica