Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

Mindfulness cu de-a sila. Cu guru tinnitus


Mi-am „luat” primele lectii de mindfulness prin aprilie 2009. Zic „luat” si nu inceput ca sa vedeti ca nu mi-am dorit nici pe departe asa ceva. Si nici macar nu am realizat ca sunt instruit, asta s-a intamplat mult mai tarziu, cand lectiile erau pe sfarsite. Ei, pe vremea aceea m-am trezit, nu pe cap, ci in cap, cu un musafir de care probabil ca nu voi scapa toata viata. Unul din cei mai buni maestri Zen, si in acelasi timp cel mai nesuferit dintre toti. Maestrul... tinnitus. Adica tiuitul urechilor. Pentru cei care nu-l cunosc, si sper sa le ramana asa, cunoscut doar din povesti (ptiu, era sa scriu din auzite), tinnitus e numele unei simptom ale carui cauze raman in mare parte necunoscute, si care se manifesta ca un zgomot pe care il auzi in lipsa oricarei surse externe. In cazul meu e, cum spuneam, un tiuit in urechi de inalta frecventa quasi-permanent, variabil ca intensitate, cam ca o cor de sasaituri pe diverse tonuri. Vine si pleaca atunci cand are chef, nu am reusit sa-mi dau seama ce il declanseaza sau dimpotriva, ce il face sa dispara. A, sa nu uit – de parca as putea uita asta – nu exista tratament.
Timp de un an m-am tot luptat cu el. Am fost la medici ORL, am incercat si ceva medicatie. Mi-am tratat toate problemele dentare si am purtat noaptea si gutiera (un fel de masca dentara asemanatoare cu proteza purtata de boxeri) contra bruxismului. Am intrat pe forumuri de profil si bineinteles ca m-am ingrozit. Se vorbea acolo de depresie si tentative de sinucidere cauzate de tinnitus, de chirurgie prin care se elimina complet auzul... Un orb care si el era suferind de aceeasi afectiune spunea ca lipsa vederii e floare la ureche pe langa tinnitus. Dar si o gramada de pseudo-stiinta si fel de fel de leacuri miraculoase.
Acum ca veni vorba de pseudo-stiinta, multi mi-au recomandat tot felul de terapii alternative, hipnoza sau psihoterapie. Si probabil voi mai primi astfel de recomandari. Fratilor, macar nu o faceti de data asta, aici! Va multumesc pentru grija, dar nu cred in ele! Si daca nu cred, nu vor avea nici macar efect de placebo. Nu exista medicina alternativa! Asa cum nu exista fizica alternativa, chimie sau biologie alternativa. Exista doar medicina, fara alternativa. Iar medicina spune ca tinnitus e o afectiune neurologica pentru care nu exista inca un tratament. Singurul mod in care putem atenua sindromul este prin mindfulness.
Am incercat sa-l ignor, am incercat sa-l acopar cu zgomot alb sau muzica. Am cautat sa descopar corelatii cu somnul, cu starea vremii, vreo ciclicitate, ceva care sa-mi permita macar sa-i anticipez evolutia, sa stiu cand sa ma astept sa inceapa sa creasca sau sa scada. Nimic. Zero barat. Singurul rezultat era ca ori de cate ori luptam cumva impotriva lui, tinnitus-ul crestea in intensitate. Asta era singurul lucru de care eram sigur.
Asa ca am abandonat lupta, si am inceput negocierile. Mi-am zis ca tinnitusul 1) n-o sa ma omoare 2) nu ma doare si 3) o sa dispara treptat, pe masura ce surzesc ca urmare a varstei. Si l-am lasat sa-si faca de cap, chiar il ascultam din cand in cand. Si cand colo, minune! A inceput sa scada ca intensitate. De ce? Pai, in momentul in momentul in care nu l-am mai tratat ca pe un inamic ci ca pe un rau inevitabil, creierul nu i-a mai acordat atentie si l-a plasat undeva in zona zgomotelor de fond. Cam ca zgomotul emis de motorul frigiderului sau de ventilatorul laptopului. Nu s-a intamplat peste noapte, au trecut ceva saptamani si nici in ziua de azi nu pot sa ma laud ca-l ignor complet. Dar daca ma intrebi seara daca am avut tinnitus in timpul zilei, n-am sa stiu ce sa-ti raspund.
In acelasi timp am realizat ca nu am control asupra emotiilor si gandurilor, ca ele se nasc undeva in subconstient si se prezinta gata formate in fata constiintei. Daca as fi avut control, anxietatea, depresia si frustrarea ar fi disparut din vocabularul meu emotional. Dar nu am. Sunt parte din mine, ca si tinnitusul, si a lupta impotriva gandurilor si sentimentelor neplacute e un razboi civil al meu impotriva mea pe care nu am cum sa-l castig. La fel, a alerga dupa cele placute e vanare de vant, fiindca ele nu apar cand vreau eu si dispar cand vor ele. Apoi am realizat ca multe alte lucruri nu sunt in controlul meu, de la digestie la societatea in care traiesc. Am invatat sa accept inevitabilul si sa ma concentrez doar asupra a ceea ce pot schimba. Am invatat ca viata e ca o moneda cu doua fete, ca nu poti spera la bine daca fugi de raul asociat la fel cum nu poti beneficia de un medicament daca nu-i accepti si efectele secundare. Lucruri care m-au ajutat enorm in lupta cu depresia si anxietatea.
Asadar, cam la un an de la declansarea simptomului, socotesc eu ca am devenit mindful. Da, da, anticipez reactia unora. "Pai stai, bai nene, ce faci tu aici, ai facut vreun curs, ceva, in domeniu? Ai meditat atunci? Ai lucrat cu vreun guru la momentul respectiv? Sau ti-ai dat singur certificarea?" Stiti voi cam cine sunt criticii care pun intrebari d-astea. In primul rand, le raspund criticilor, au nevoie de guru doar cei care cred asta. N-am zis-o eu, a spus-o filozoful Alan Watts, un profund cunoscator al traditiilor orientale si in particular al budismului Zen, care sta la baza mindfulness – dar voi, criticilor, stiati asta deja, nu? Cam la fel gandea si despre practica meditatiei – e buna doar daca tu ai impresia ca-ti foloseste la ceva. Watts parea intotdeauna amuzat cand venea vorba de maestri si tehnici Zen, spunand uneori ca "degetul care arata Luna, nu e Luna.". A vorbi despre Zen, nu e Zen. Prin consecinta, nici mindful. Randurile de fata despre mindfulness nu sunt mindful. Dar daca nu vorbim despre mindfulness, el nu exista, nu? Paradox tipic Zen.
In schimb am obtinut atunci ceva care pentru mine a contat mai mult decat orice certificare. De atunci am publicat haiku si haiga in reviste de limba engleza, online si pe hartie, am aparut in antologii de profil si chiar am fost premiat. Uite aici palmaresul, iar daca esti interesat le poti citi pe Wattpad.
Si daca haiku nu e mindfulness, atunci ce e?