Se spune
că, dacă vrei să ții depresia la distanță, să te înconjori de
oameni interesanți. Adevărat, dar de unde să-i iei? Că nu fac
coadă la colțul străzii așteptând să te cunoască.
Ei bine, e mai simplu decât crezi. Din
ficțiune. Din literatură, film,
teatru și, de ce nu, din jocurile video. Aici vei face cunoștință
cu niște oameni foarte interesanți: autorii. Evident, nu-i vei
cunoaște direct, ci prin intermediul creației lor, prin personajele
și poveștile lor. Așa o să ai parte de ce au mai bun de oferit.
Nu vă
fac recomandări, fiindcă nu sunt critic de artă, nici habotnic, ci
un simplu consumator de ficțiune. Sunt un omnivor ce înghite
deopotrivă romane, filme și jocuri video, și am o mare neîncredere
față de orice formă de „vegetarianism” intelectual. În
materie de dietă mentală aplic același principiu ca și în cea
alimentară, un principiu care se reduce doar la două cuvinte:
variație & moderație.
Dar totuși, de ce
să nu căutăm camarazi mai degrabă în rețelele sociale decât în
ficțiune? Pentru că, în ciuda
numelui, în astfel de rețele faci orice altceva decât să
socializezi. Eu unul sunt refractar față de mediul virtual,
deoarece mă privează de gestica, mimica și tonul interlocutorului.
Adică de circa nouă zecimi din comunicarea între indivizi. Altfel
spus, nu am nicio fereastră prin care să privesc la lumea
interioară a celui cu care interacționez. Un handicap pe care
autorul de ficțiune e capabil să-l depășească prin arta sa,
făcând din eroii săi niște personaje mult mai consistente decât
orice prieten virtual.
Unii mă vor acuza de esc-apism. Da, și am să
port eticheta ca pe un compliment. În loc să mă dau cu capul de
pereții realității exterioare, prefer să ies nonșalant pe ușa
ficțiunii. În fond, singura realitate care contează și la care am
acces nemijlocit e cea interioară. Nu eu am făcut lumea precum
este, așa ca nu văd de ce i-aș fi dator cu o prezență sută la
sută în sânul ei. Cât privește
libertatea interioară, poate singura pe care o avem, nu aștepta sa
ți-o ofere cineva pe de-a moaca, ci luptă ca să ți-o câștigi.
Ca
practicant de mindfulness, mi-am pus și eu problema dacă nu cumva
abdic de la principiile Zen atunci când mă scufund în ficțiune.
Cu alte cuvinte, nu e un abandon al realității? Nu cumva devin
non-mindful, mind-less chiar? Nu, zic tot eu, atât timp cât
înțelegem că „aici și acum” se referă la percepție și nu
la o realitate așa-zis „obiectivă”. În fond, ce dovadă avem
că această realitate chiar există? Cum putem demonstra că nu
suntem niște simple creiere conectate la o mașinărie care ne
furnizează pe cale biochimică ceea ce noi numim „realitate
exterioară”? Iar dacă nu putem fi siguri, de ce aș considera
realitatea aceasta ca fiind singura adevărată, iar ficțiunea ca
fiind falsă? Cu alte cuvinte, de ce aș considera „aici și
acum”-ul mental mai puțin important ca cel spațio-temporal?
Am
motive să cred că, din punct de vedere terapeutic, sunt la fel
importante: ficțiunea mă ajută acolo unde tehnicile de meditație
eșuează și anume în episoadele depresive. Și reciproc, tehnicile
mindfulness sunt eficiente în stările de anxietate, acolo unde
ficțiunea se dovedește ineficientă.
Să
revenim la ficțiune. Mă aștept că unii elitiști să fie ofuscați
de faptul că pun aici jocurile video și filmele pe același plan cu
teatrul și, blasfemie, cu nobila literatură. Da, o fac cu bună
știință. Pentru că din punct de vedere al efectelor asupra
minții, formele care le poate îmbrăca ficțiunea sunt asemenea
unor vehicule diferite, dar care duc la aceeași destinație. Adică
departe de depresie.
Ca autor
de articole și haiku, recunosc că în cazul meu literatura are un
loc privilegiat în rândul formelor de ficțiune. Dacă vrei să fii
creativ, citește cât mai mult, o spun toți scriitorii. Literatura
e cea care îmi fortifică musculatura mentală de care am nevoie
atunci când scriu. Dacă ne închipuim cititorul ca pe un
maratonist, atunci spectatorul de film sau teatru e asemenea unuia
care participă la același maraton, dar stând într-un scaun cu
rotile, împins fiind în cursă de o întreaga echipă de artiști.
Da, ambii experimentează aceeași senzație de mișcare, cu alte
cuvinte același efect anti-depresiv, dar impactul asupra
creativității spectatorului este quasi-nul în raport cu cel al
cititorului. Zero efort, zero impact. Sau mai degrabă un impact
negativ, deoarece ceea nu folosești, pierzi. În cazul de față,
îți pierzi creativitatea.
Vestea
proastă e că literatura nu e pentru oricine. Sună elitist, dar
ăsta e adevărul. Nu mă aștept că cineva să aibă vreo epifanie
citind rândurile de față, descoperindu-și fix acum plăcerea
lecturii. Lucrul ăsta îl afli în copilărie, la școală, și nu
citind articole pe net.
Dar de ce să citim
romane și nu cărți de self-help?
Pentru că aici devin eu sceptic. Cu câteva excepții, în care
autorii sunt în același timp și scriitorii talentați, astfel de
cărți mi se par inutile. De ce? Deoarece sfaturile de viață nu
sunt și nu pot fi testate științific pe o populație suficient de
numeroasă și reprezentativă astfel încât rezultatele să aibă
relevanță. Niciun autor de cărți de dezvoltare personală nu are
fondurile necesare pentru a-și testa riguros ideile. Fiindcă nu le
poți verifica, stând în bucătărie, pe câțiva cobai, nu? Iar
dacă, prin absurd, ar avea fondurile, de ce și-ar mai bate capul
scriind astfel de cărți? Și chiar dacă, iarăși prin absurd,
altcineva i-ar oferi susținerea financiară, afacerea n-ar fi
profitabilă. Încasările din vânzarea cărții n-ar acoperi nici
măcar o fracțiune din cheltuieli. Pe scurt, în materie de cărți,
self-help = no-help.
La
final, o precizare necesară: nu va faceți iluzii! Atât ficțiunea
cât și mindfulness pot fi un complement, dar sub nici o forma un
înlocuitor al medicației sau terapiei. Din experiența personală,
ambele au avut efect doar în cazul stărilor mentale negative cu
intensitate redusă spre moderată, și numai în condițiile urmării
unui tratament corespunzător administrat de un specialist.
Și să nu-mi
spuneți, sau să vă spuneți, că n-aveți timp de o carte, un film
sau un joc! Vă mințiți singuri. Toți
dispunem de același timp, iar ceea ce facem cu el e o chestiune nu
de cantitate, ci de priorități.
Articol apărut în Catchy
Articol apărut în Catchy