Sufar de anxietate de cand ma stiu. O anxietate permanenta, insotita de depresie din cand in cand. Ma stiam, dar nu ma cunosteam. Nu eram constient ca sunt afectat de o tulburare de comportament innascuta. Sau dobandita in copilaria timpurie, nici nu mai are importanta. MAD – Mixed Anxiety-Depressive Syndrome pre numele ei stiintific, sau tulburare anxios-depresiva. Nici nu prea aveam cum sa fiu constient. Eram atat de scufundat in sindrom si de atata timp, incat era normalitatea pentru mine. Eram eu, ma identificasem cu starea asta. La fel ca pestele care nu realizeaza apa care-l inconjoara, ma adaptasem tulburarii dezvoltand diverse mecanisme de compensare. Pesimismul, de exemplu. Sau ipohondria. Sau religiozitatea. Sau escapismul. Sau perfectionismul...
Ei da, ma auto-denunt, sunt un anxios-depresiv nativ si high-functioning, cu aroma de perfectionist.
Evident, visam la o lume perfect organizata. Semnale ca e ceva in neregula am primit tot timpul, dar le negam. Cardiologilor care imi spuneau ca am probleme cu tensiunea pe fond emotional le gaseam cusurul ca sunt superficiali. La fel am zis si de oculistul care m-a trimis la neurolog. Si de neurologul care m-a tratat cu sedative. Toti erau pentru mine niste superficiali. Suna cunoscut? Sotia mi se parea lipsita de prudenta si intelegere. Colegii, dezinteresati si lipsiti de profesionalism. Munca, dezorganizata si demotivanta. Lumea, un loc complicat si de multe ori irational – nu ca n-ar fi asa. Si trupul imi spunea ceva in felul lui: hipertensiune, crampe musculare in zona gatului si spatelui, atacuri de panica (nu foarte intense, ce e drept), fobii fata de multime si zgomot, tinnitus (o sa vorbesc despre el in viitor, fiindca si aici cred ca e ceva de povestit).
Dar treceam peste toate semnalele, preferand sa le atribui orice cauze, altele decat de natura psihica. De ce?
Pentru ca asa suntem educati, suntem conditionati din frageda pruncie sa ignoram suferinta psihica. Daca nu doare, nu e boala. Iar daca te plangi, nu esti barbat. Sau daca totusi esti femeie prin accidentul sortii, te alinti. Fugi de greutati. Esti vulnerabil. Sa nu vada nimeni. Gandeste pozitiv! Si tot asa.
Cum am ajuns aici? O fi firesc? Pai, nu prea. Anxietatea si depresia nu sunt apanajul exclusiv al speciei umane, se pare ca toate animalele cu trasaturi sociale sunt predispuse la astfel de suferinte. Daca ar fi fost vorba de niste defecte, evolutia ar fi trebuit sa le elimine pe parcurs, nu? Mai mult, doar psihopatii sunt complet lipsiti de stari de anxietate si depresie. Iar unii cercetatori chiar sustin ca anxietatea sta la baza ierarhiilor sociale, iar depresia e un mod de a solicita membrilor grupului un sprijin emotional. E cam ca in cazul tensiunii arteriale – hipertensiunea e o problema care trebuie tratata, dar nu ai vrea sa elimini total tensiunea, nu? Poate ca, pe acelasi model, terminologia corecta ar fi de hiper-anxietate si hiper-depresie, ca sa mai eliminam din conotatiile negative asociate cu astfel de tulburari. Si atunci de ce ne chinuim atat sa le ascundem? De ce le stigmatizam? De ce ne dorim atat de mult sa ne comportam ca niste psihopati?
Poate din cauza ca azi muncim cu capul, nu cu carca. A te arata deprimat scade profitul. Strica imaginea firmei in care s-au bagat atatia bani. Daca azi seful se arata ingaduitor cu tine pe motiv ca esti deprimat, apare teama ca maine toti colegii vor incepe sa simuleze, nu? Fiindca afectiunea psihica nu se poate masura. Poate ca tot asa pateau in trecut si sclavii care se plangeau ca-i doare spatele. Mai luau un bici pe spinare – drept tratament. Ca sa convingi, trebuie sa vii cu dovezi irefutabile – sa lesini, sa vomiti, sa te incovrigi de durere. Doar asa poti gasi intelegere la cei din jur. Ce, ei sunt prosti sa se lase pacaliti de niste miorlaieli? Hai, la munca! Smile or die!
Prins la randul meu in acelasi sistem, n-am vrut efectiv sa realizez situatia in care ma aflam pana anul trecut, cand am somatizat anxietatea pana la un nivel insuportabil. Dificultati de respiratie, senzatie de strangulare, si mai ales un nod in gat aproape permanent. Simptome clare de anxietate. Dar ce, crezi ca am vrut sa le accept ca atare? Nu, preferam sa cred ca am o tumoare, ceva, in gat, mai degraba decat sa accept o stirbire a integritatii mele psihice. Degeaba citeam ca toate simptomele converg spre afectiunea numita globus hystericus, ca o tumoare nu apare si dispare din timp in timp, si ca m-ar fi impiedicat sa inghit in loc sa se estompeze s.a.m.d. Dar tu ce crezi, ca eu m-am lasat convins de asa palide argumente medicale? Nuuu! Asa ca m-am dus mai intai la ORL-ist in loc de psihiatru. Evident, n-a gasit nimic.
Incoltit, m-am conformat. Nu mai aveam loc de intors, asa ca m-am dus la primul consult psihiatric. Cum a fost? Life changing! Fix din primul moment in care mi-am primit diagnosticul. Atunci am simtit o imensa usurare. Sunt doar bolnav, nu inadaptat! Uraa! Am doar un dezechilibru biochimic, care poate fi corectat prin tratament si pentru care nu mai pot fi blamat. Ce vina am eu daca amygdala mea e hiperactiva? Dintr-o data am facut pace cu lumea. Nu m-am mai simtit dator sa-mi tot corectez comportamentul, sa ma tot intreb ce cred ceilalti despre mine daca fac asta sau aia, sa tot incerc sa ma conformez. De ce? Pentru ca nu pot. M-am simtit liber sa ma raportez la propriile valori, la fel cum un cardiac voinic ca un taur nu se mai simte obligat sa care greutati, in ciuda privirilor cu subinteles din jur. Doar ca de vreo o mie de ori mai intens. In loc sa ma deprime, diagnosticul m-a eliberat. Mi-a deschis usa din iadul celorlalti spre lumea mea.
Avand in sfarsit privilegiul de a ma simti normal, am aflat cine sunt eu.
Am inceput incet-incet sa invat chipurile celor doua surori, atat de diferite si totusi inseparabile: Anxietatea si Depresia. Am invatat sa-mi ponderez gandurile si emotiile functie de starea de spirit. Cand ma cuprinde sora Anxietate, o persiflez gen: "Bine, fa, iar vii cu d-astea!" Ok, expresia pe care o folosesc e mult mai neaosa, dar are efect. Anxietatea fuge pana dupa colt si ramane acolo la panda. Sora ei Depresia nu e asa... anxioasa. E mai vicleana, mai lunecoasa. Cu ea trebuie sa ma port altfel: cand ma viziteaza, o las moale. Zic ca ea si fac ca mine. Ii promit ca-mi bag picioarele in tot, dar pe sestache, misc in front. Fac ceva. Orice. Chiar daca n-am chef. De ce? De obicei, facem ceva atunci cand suntem motivati. Dar eu stiu un secret: actiunea la randul ei genereaza motivatie. De fapt e un ciclu gen motivatie → actiune → motivatie → actiune etc. Asa ca smecheria cand esti deprimat, e sa te apuci sa faci ceva. Orice. Sa te plimbi. Sa citesti. Sa asculti muzica. Cu forta. Impotriva lehamitei. Invarte manivela pana apare scanteia motivatiei si masina va porni lasand Depresia in urma, cu fundul in balta.
Restul schimbarilor sunt previzibile. Avand un element de comparatie intre starea mea de dinainte de medicatie si de de dupa, am inceput sa devin mult mai constient de propriile ganduri si emotii. Acum sunt mult mai... mindful. Nu ma cert cu sotia, nu ma enerveaza copiii, am rabdare sa citesc o carte. Am inceput chiar sa acumulez suficient capital emotional cat sa-i ajut pe ceilalti prin scris si coaching.
Evident, istoria se incheie cu un happy-end. Altfel n-as fi scris-o. Cat despre viitor, nu mai sunt... anxios. Am inceput sa practic mindfulness ca un complement pentru medicatie, iar in caz de necaz... acum stiu drumul spre medic, nu?
Articol apărut în Republica