Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

Cea mai mare victorie a anxietății: să te convingă că tu nu suferi de așa ceva

Multă vreme nici nu am realizat că sufăr de anxietate, așa cum nici peștele nu mai dă vreo atenție apei care îl înconjoară dintotdeauna. Abia târziu am realizat că e ceva în neregulă, atunci când tulburarea de comportament a început să se manifeste deranjant pentru mine, la nivel fizic. Medicația m-a ajutat decisiv să-mi controlez anxietatea, acționând „de jos în sus”, de la nivel biochimic spre comportament. Dar mi-am dorit ceva mai mult de atât, ceva prin care să pun o distanță cât mai mare față de ea. Ceva complementar antidepresivelor, care să acționeze de data asta „de sus în jos”, de la nivelul convingerilor spre viața de zi cu zi. Nesimțind nevoia vreunei psihoterapii, m-am îndreptat, previzibil, spre așa-numitul „self-help”.

De data asta, fără a repeta succesul avut cu medicația. Poate că datorită firii mele suspicioase, sau ținutului balcanic în care trăiesc, n-am putut scăpa niciodată de senzația că „self-help”-ul, cu toată esența lui anglo-saxonă, nu e altceva decât o colecție de povești demne de baronul Munchhausen. Cel care susținea că s-ar fi extras singur dintr-o mlaștină, trăgându-se de păr. Cine le-ar da crezare, n-are decât să se scalpeze singur.

Punând „self-help”-ul pe raftul ideilor cu care nu merită să-mi pierd timpul, mi-am căutat inspirația în viețile altora. În literatură. Dacă celebritățile au parte de biografii, muritorii de rând își găsesc locul mai ales în ficțiune. N-am făcut asta pentru a-mi descoperi trăsături în comun cu vreo mare personalitate, prin care să-mi auto-confirm vreo nu știu ce superioritate intelectuală. N-am căutat caut vreo rețetă de succes, fiindcă e mult mai probabil să găsesc idei utile în ce face vecinul meu, decât la
vreun bogătaș de peste mări și țări cu care nu am nimic în comun. Nu o fac nici pentru că aș crede în destin.
Dar nu cred nici în liberul-arbitru, sau, cel puțin, nu în forma în care îl concepem noi azi. Da, trăim cu impresia că, măcar în teorie, avem libertatea să facem ce vrem; dar cât de liberi suntem să vrem... ceea ce vrem? Cât control avem asupra propriilor emoții? Dacă ar fi așa cum credem, am fi cu toții niște eroi plini de înalte idealuri, trăind extatic în al nouălea cer. Dar e suficient să te uiți în oglindă, sau în jurul tău, să vezi că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Știința ne arată că lumea funcționează determinist, într-o rețea densă de relații cauză-efect. Altfel, nici n-ai mai putea citi rândurile de față, fiindcă legile fizicii pur și simplu nu ar mai exista.

Sunt conștient că un astfel de determinism ridică niște probleme etice insurmontabile azi. De exemplu, pune sub semnul întrebării întreg sistemul juridic. Ce sens mai au legile și pedepsele, dacă ne mișcăm pe traiectorii predeterminate ca niște mingi de biliard? Conceptul de liber-arbitru este la fel de indispensabil justiției, pe cât este sufletul, religiei. Negi sufletul, dispare religia. Negi autonomia individului, dispare justiția. Nu merg mai departe de atât, spun doar că ar putea fi o nouă revoluție în gândire de talia iluminismului.

Ei bine, taman acest determinism mă face să cred că am ce învăța din viețile altora. În particular, aspectele legate de lupta cu suferința psihică. Pilduitoare în acest sens mi s-au părut circumstanțele morții genialului matematician și filozof Kurt Godel, cel pe care Albert Einstein îl considera drept egalul său intelectual. Godel a murit de... foame. La propriu, nu la figurat. Și nu din cauza nerecunoștinței contemporanilor, ci a propriei sale paranoia.

Deși a fost considerat drept cel mai mare logician după Aristotel, Godel credea în fantome; era terorizat de ideea că va fi otrăvit de gazele ce asigurau funcționarea frigiderului; refuza să iasă din casă atunci când în oraș soseau anumiți colegi matematicieni, de teamă ca aceștia să nu-l asasineze.
În ultimii ani ai vieții avea halucinații și se simțea urmărit de forțe întunecate. Temându-se că va fi otrăvit, a refuzat să mai mănânce. În certificatul său de deces, cauza morții este consemnată drept „malnutriție și inaniție”, cauzată de o „tulburare de personalitate”.

Da, e povestea tragică a unui om excepțional. Dar ne privește pe toți. Nu cred că geniul ar trebui tratat ca un mutant. Excepționalitatea se manifestă doar într-un domeniu, altfel e un om obișnuit. Nu cred că geniul mănâncă sau doarme genial, sau își trăiește suferința altfel decât restul lumii.

Acum vă invit să reflectați asupra tulburărilor noastre de comportament, ale oamenilor obișnuiți. Tulburările „de toate zilele”, despre care noi credem că îi afectează doar pe ceilalți. Cele ce fac un mic infern nu doar din viața noastră, ci și a celor din jur, familie și colegi. Zi de zi, ani la rând. Cele pe care le înecăm în alcool, workaholism și violență domestică. Cele pe care refuzăm să acceptăm că le avem. Sau, dacă acceptăm, refuzăm să le diagnosticăm. Sau, dacă le diagnosticăm, refuzăm să le tratăm. Sau renunțăm la tratament în secunda în care ne simțim un pic mai bine, doar pentru a cădea și mai jos.

Dacă nici cel mai mare logician nu și-a putut niciodată depăși anxietatea, de ce am crede noi că suntem în stare să facem mai bine față singuri, fără ajutorul medicinei?


De fiecare dată când ne auto-asigurăm că, în ciuda a ceea ce spun cei din jur, „n-avem nici o problemă” în plan mental, să ne întrebăm cine face, de fapt, afirmația asta, și despre cine. O face... propria-ne minte. Despre sine. Deci e o afirmație cel puțin suspectă, cât timp nu e confirmată măcar de un specialist. Altfel spus, mai din popor, „lauda de sine nu miroase a bine!”

Articol apărut în Republica