Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

Cinci părți teamă, o parte speranță

Statistic vorbind, omenirea trăiește în cea mai sigură epocă din istorie. Și atunci, de ce suntem atât de suspicioși? De ce încuiem în urma noastră, de fiecare dată, cu un gest reflex, ușa casei sau portiera mașinii? De ce ne blocăm automat calculatorul și telefonul? De ce evităm să vorbim cu străinii pe stradă? Ce pericole ne pasc, de ne învățăm și copiii să procedeze la fel?

Eu, unul, le fac pe toate și pe fiecare din ele, ori de câte ori se ivește ocazia. M-am uitat în jur și am observat că și ceilalți fac la fel. Așa că l-am considerat ca fiind mai degrabă un comportament normal, decât cauzat de propria-mi anxietate. Dar asigurarea, pe care mi-am dat-o singur, nu m-a oprit din a-mi pune alte întrebări.

Sunt suspicios, oare, fiindcă trăiesc în mediul urban? În orașul în care, statistic vorbind, nu știu aproape pe nimeni? Puțin probabil să fie așa. E adevărat că nu-mi cunosc toți vecinii de scară, dar nu mi s-a părut că oamenii de la țară ar fi mai primitori față de străini.

Atunci, o fi neîncrederea o trăsătură națională? Nu cred. Este adevărat că, în 2014, sub zece la sută din români aveau încredere în necunoscuți, în scădere față de 2004 unde procentul era de circa 20%. Da, e o valoare micuță, relativ la alte popoare, dar, per ansamblu, nici restul omenirii nu pare să debordeze de ospitalitate.

Prin urmare, nu m-am putut convinge că suspiciunea ar avea vreo origine socială, și nici culturală. Nu cred că defensivitatea vine nici din faptul că suntem orășeni, și nici pentru că suntem români. Poate că specificul, de la rural la urban, sau de la popor la popor, poate duce la oarecare variații procentuale în statistici, dar nu mi s-a părut a fi printre cauzele ce duc la un comportament dominat de neîncredere.

Dacă suspiciunea nu este legată de mediu, atunci trebuie să fie ceva în natura noastră umană. Mi-am amintit de un studiu care arăta că, în viața unui cuplu fericit, raportul între interacțiunile „bune” și cele „rele” este de cinci la unu. Proporția care mi-a inspirat titlul. Evident, am luat-o doar ca pe o metaforă numerică, nu o lege a naturii: cinci săruturi și o ceartă pe parcursul unui an poate fi un semn că relația a încetat să mai existe. Cu alte cuvinte, dovezile de afecțiune reciprocă trebuie să depășească substanțial, ca număr, neînțelegerile, astfel încât partenerii să poată avea sentimentul unei relații împlinite. Adică măria-sa suspiciunea guvernează chiar și într-o dragoste purtată de-a lungul întregii vieți.

E adevărat, studiul cu pricina este mic, de talie academică, efectuat asupra unui eșantion de numai câteva mii de americani. Dar cine are bani pentru studii de anvergură, nu le face pentru a da rezultatele publicității, ci pentru a le folosi în interes propriu, fie el comercial, politic sau militar. Așa că trebuie să ne mulțumim cu ce cifre putem obține gratuit, și să le validăm, pe cât posibil, prin propria logică și experiență. Iar în cazul de față, studiul mi s-a părut realist: un cuplu care ba se ceartă, ba se pupă, în proporție de unu la unu, e foarte departe de a avea ceea ce s-ar numi o relație echilibrată. Statistica mi-a întărit convingerea că suspiciunea e o constantă a naturii umane, independentă de epocă, cultură și mediu. Dar nu îmi oferea și răspunsul la întrebarea: de ce? De ce suntem așa suspicioși?

Răspunsul l-am găsit-o în vara asta. Ca orice revelație care se respectă, mi-a apărut în timpul unui... pelerinaj. În care am mers cu fetele mele școlărițe, nu pe la mănăstiri, ci la muzeul de științe ale naturii Grigore Antipa. Ca să vedem un altfel de moaște, autentice, din cele care stau dovadă pentru legile naturii. Relicve ale științei, care chiar fac minuni pentru gândire, spre deosebire de suratele lor religioase.

Pe lângă datoria parentală, am mers la muzeu împins și de nostalgie: prima oară am fost aici când aveam vreo patru ani, cred, iar apoi cu școala. O nostalgie care m-a făcut să reiau vizitele în ultimii ani, cu fetele mele, pentru a retrăi, chiar dacă prin intermediari, câteva clipe din propria copilărie.

Al doilea motiv ar fi de ordin, să-i zicem, existențial. Când spuneam că pentru mine mersul la Antipa e un pelerinaj, nu o făceam doar de dragul figurii de stil cu moaștele. Fiindcă în sălile muzeului, printre zecile de diorame, grafice și explicații despre evoluție, mă recalibrez.

Aici, egocentrismul meu se topește, ca într-o biserică. Dar ajustarea nu se oprește aici: dispare și atitudinea mea cvasi-religioasă, de „buric al pământului”, de ființă de dragul căreia a fost creată lumea. Mă văd făcând parte dintr-o specie care nu e vreo culme a creației, fiindcă nu avem nici un motiv să credem că evoluția s-a oprit aici, ci mai degrabă se mișcă atât de lent, încât ne este peste putință să observăm vreo schimbare în prea-scurta noastră existență.

Într-o astfel de atmosferă am avut revelația originii suspiciunii umane și implicit, a propriei neîncrederi în semeni. M-am văzut ca pe un Homo Sapiens, dintr-o specie neschimbată anatomic de acum 800.000 ani. O primată vulnerabilă, fără prea multe mijloace de atac sau apărare, și care și-a găsit siguranța doar în număr. Cu cât mai mulți, cu atât mai sigur.

În fața naturii, omul este o ființă fragilă și dezarmată, temându-se mai mereu de ghearele, colții și aripile prădătorilor. O teamă pe care nu a uitat-o niciodată până azi, și care, pentru a impune altora respect, îl face să-și orneze și acum drapelele, blazoanele și logo-urile cu dragoni, lei, vulturi și tot felul de alte făpturi înzestrate cu armele pe care i le-a refuzat natura.

În contextul dat, vă propun un mic exercițiu de imaginație: să ne închipuim că, acum două-trei sute de milenii, undeva la marginea unei păduri, stau doi semeni de-ai noștri. N-ar trebui să ne fie prea greu, fiindcă sunt, anatomic și psihic, identici cu noi, minus coaja subțire a civilizației. Cei doi vor să străbată porțiunea de savană care îi mai desparte de tribul lor, dar undeva, la mijlocul distanței, iarba unduie neobișnuit. Primul, anxios, ezită să înainteze, gândindu-se că acolo poate fi un leu. Așa că rămâne să aștepte ceva timp, până când nu va mai avea vreun motiv să se alarmeze.

În schimb, tovarășul său, mai temerar din fire, își spune că e doar vântul, așa că se avântă în savană.

Și acum, întrebarea pentru voi: care dintre cei doi credeți că este, cel mai probabil, strămoșul nostru comun? Anxiosul sau temerarul?

Răspuns: anxiosul, evident. Chiar dacă temerarul a avut dreptate de data asta, „ulciorul nu merge de prea multe ori la apă”. Așa că e mult mai probabil ca anxiosul să aibă urmași. Niște urmași cărora să le transmită, prin genetică și educație, anxietatea sa.

Care anxietate se sintetizează așa, în limbajul nostru de azi: este mai bine să crezi că în spatele oricărui eveniment există o intenție, mai degrabă rea, decât un accident. De aici până la religie, la zei și demoni, nu a mai fost decât un pas.

O strategie care, după cum vedem, s-a dovedit a fi câștigătoare, de moment ne-a adus până aici, la civilizația de azi. Din copaci, teama ne-a împins în peșteri; din peșteri, în cetăți și azi, în apartamente. Dar cât de utilă ne mai este de acum încolo?

Pun întrebarea în contextul în care, de două-trei sute de ani, am cam exterminat prădătorii, sau cel puțin, i-am neutralizat. Azi îi mai vedem doar la circ sau zoo. Și totuși, cărăm aceeași teamă după noi, la fel ca atunci când ne hăituiau prin savane, păduri și caverne.

Probabil că suspiciunea asta nativă nu prea mai e justificată. Dar ne face să luăm, de multe ori, decizii dictate de frică. Care nu înseamnă doar că ne încuiem, benign, ușile și telefoanele, ci manifestăm și agresivitate nejustificată față de ceilalți.

Nu văd cum am putea să scăpăm de ea, fiind un mecanism validat de evoluție, și deci foarte adânc înrădăcinat în toți algoritmii psihici. Adică în comportamentul nostru de zi cu zi. Iar cele câteva milenii de civilizație care ne despart de epocă de piatră sunt un timp prea scurt ca evoluția să schimbe ceva.

Dar ne putem pondera suspiciunea prin logică. Spre exemplu, eu ma folosesc de un principiu, numit briciul lui Hanlon, de natură să-mi mai calmeze anxietatea produsă de acțiunile celor din jur: „Nu pune pe seama răutății ceea ce poate fi explicat prin prostie”...


***

Articol apărut în Pagina de psihologie