Treceți la conținutul principal

Maine vom gresi. Cu totii. Din nou



Din randurile pe care mi le-ai trimis razbate ecoul unui educatii care te-a facut sa te temi de esec mai mult ca de orice. Cel mai probabil ai crescut intr-o familie exigenta, care a pus performanta pe primul loc si care ti-a oferit mult, dar a si cerut foarte mult de la tine. Si se pare ca cere in continuare. Chiar atunci cand nu se afla langa tine le simti prezenta posesiva, dominatoare, revendicativa. Si in tine renaste vechea si familiara teama de a nu dezamagi, de a fi ostracizat temporar din randul "celor buni".
Cine este acest monstru care-ti tulbura zilele si noptile? Ce este esecul? Esecul e un rezultat diferit de, si de obicei sub, asteptarile cuiva. Asteptarile tale, sau ale celor din jurul tau. Prin urmare, ceea ce face din esec un monstru, sunt asteptarile si nu rezultatul in sine. Daca eu te oblig maine sa alergi la un maraton si tu pici in nas de oboseala dupa 10 km, tu nu vei considera asta un esec, daca niciodata nu ti-ai propus sa fii o alergatoare. Ba chiar cred ca ai fi mandra ca ai rezistat atat. In schimb, daca ai fi o atleta profesionista, ai intra in pamant de rusine, nu? Iata deci cum unghiul din care privim acelasi rezultat, aceiasi 10 km parcursi, face diferenta dintre mandrie si rusine.
Uita-te in jurul tau. Priveste cum greseste atotputernicul si atotbunul Dumnezeu ori de cate ori moare un copil nevinovat de cancer. Sau intra in muzeul de stiinte naturale Grigore Antipa si o sa vezi mii de specii disparute. Am putea considera chiar propria noastra viata ca fiind cel mai mare esec din lume, deoarece intotdeauna se incheie cu un deces, nu? Peste tot, esecuri dupa esecuri. Dumnezeu o da in bara, natura la fel, si o tot zbarcesc fara incetare de la facerea lumii incoace, facand cam aceleasi greseli de milioane si milioane de ani. Se pare ca mai degraba esecul e regula in viata, iar reusita doar o exceptie, un accident fericit.
Si totusi, cumva-cumva mergem inainte. Lumea nu dispare. Ba chiar evolueaza. Greseala, esecul pare a fi singura unealta cu care Dumnezeu sau natura modeleaza lumea. Fascinant, nu?
Si atunci, de unde vine frica noastra de esec? Evident, aceasta teroare este cultivata in fabricile de frica numite familie si scoala. Suntem pedepsiti daca spargem o farfurie, ni se dau note proaste cand o dam in bara la vreo materie. Dresajul asta are si un nume frumos: se cheama "educatie". Asa suntem dresati, si asa ne dresam la randul nostru copiii.
O sa ma intrebi: bine, dom'le, dar daca lucrurile sunt atat de evidente, ce ne impiedica sa vedem cu totii adevarul? De ce nu acceptam esecul ca ceva firesc in viata, si il sanctionam in fel si chip? Explicatia e simpla: suntem orbiti de iluzia controlului. Avem trufia si naivitatea de a-i crede pe cei care ne spun ca daca vrem, putem orice. Asta e mantra gandirii pozitive, asta ne susura toti cei care vor sa ne exploateze. Biciul de piele nu e mai eficient azi, asa ca ei au gasit formula mai subtila de a te face sa crezi ca esti exceptional. Si de obicei cazi in capcana. La inceput te simti special, un super-erou, apreciat si incurajat. Tu esti capabila, esti cea mai cea. Si bineinteles, daca poti orice, atunci esti si responsabila atunci cand acel "orice" nu-ti iese asa cum se asteapta ei. Asa ca incepi sa te simti vinovata pentru o gramada de lucruri din care multe nici macar nu stau in puterea ta. Ca nu iei notele cele mai bune, ca nu ai o silueta perfecta, ca nu ai succesul colegului etc. Doar tu puteai orice, nu?
In realitate suntem cam ca toata lumea. Si chiar daca suntem exceptionali intr-o directie, in celelalte aspecte suntem dezamagitor de normali. Clopotul lui Gauss ne acopera pe toti. Si putem mult mai putin decat ne inchipuim. Nu controlam cum ne cresc unghiile si parul. Nu ne alegem societatea, epoca si familia in care ne nastem. Nu ne alegem bolile si nici data mortii. Suntem printre norocosii planetei daca putem in fiecare zi sa ne alegem ce mancam si cum ne imbracam. Nu ne controlam nici macar gandurile sau emotiile. Daca am putea, am fi intr-un extaz permanent. N-ar mai exista teama si anxietate, tristete sau depresie, iar consilierii, psihologii si psihiatrii ar muri de foame. Si noi nu am mai avea discutia asta, nu?
Ce e de facut? Evident, nu putem face esecul sa dispara. E doar mecanismul de baza al acestui Univers. Putem fugi de aici intr-un Univers fara esec? Nu. Dar putem incadra esecul altfel, mai putin terifiant. Accepta si tu esecul ca pe o constanta a vietii si nu ca pe o catastrofa. Nu este sfarsitul lumii. Daca ar fi asa, la cate esecuri au loc in fiecare milisecunda, ar fi disparut Universul.
Nu-mi fac iluzii ca as putea, in doar cateva randuri, sa sterg cu totul din tine o teama cultivata timp de zeci de ani. Nimeni n-ar putea asa ceva. Sau daca ar putea, ar fi acum miliardar pe o plaja si nu ar mai munci toata viata. In schimb ma astept ca tu sa incerci sa controlezi aceasta spaima, pornind de la ideile de mai sus. Cum sa o controlezi? Pai, teama e ca focul. Daca stai prea departe de foc, ti-e frig. Daca te apropii prea mult, te arzi. Trebuie sa mentii o distanta optima. La fel si cu teama. Daca o ignori, faci lucruri nesabuite. Daca o lasi sa te domine, intri in panica si nu mai faci nimic.
Asa ca tine-ti frica de esec la distanta reamintindu-ti din cand in cand ca dracul nu e atat de negru pe cat ti-l descriu unii sau altii. E irelevant ce cred ceilalti despre tine: iti garantez ca nu esti atat de buna pe cat te lauda unii, dar nici atat de rea pe cat te critica ceilalti. Gandeste-te ca si maine e o zi in care vei face greseli. Din nou. Si zambeste-ti in oglinda...