Mă lupt dintotdeauna cu o tulburare mixtă anxios-depresivă. Adică sufăr simultan și de anxietate și de depresie, dar manifestările nu sunt într-atât de intense încât să fie necesară tratarea lor individuală. Spun „dintotdeauna” deoarece atunci când am fost diagnosticat, în urmă cu câțiva ani, am aflat că tulburarea nu a fost declanșată în urma vreunui episod dificil de viață, ci e mai degrabă un „defect de fabricație”. Mi s-a părut o explicație plauzibilă, gândindu-mă la părinții și bunicii mei.
Deși tratamentul prescris de psihiatru și-a dovedit eficiența, tot timpul am avut senzația că mai am nevoie de ceva. Medicația corectează un dezechilibru biochimic existent, dar mi-am dorit să fac și altceva de natură să acționeze direct asupra cauzelor acestui dezechilibru. Căutam o terapie pe care să o pot transforma într-un obicei și a cărei aplicare să nu-mi dea viața și bugetul familiei peste cap. Nu intenționam să repar o problemă creându-mi alta.
Am găsit pe ici pe colo cum că scrisul și cititul ar fi un mijloc eficient de a ține la distanță anxietatea, respectiv depresia. Și atunci de ce nu se înghesuie psihologii să ni le recomande, așa cum ceilalți medici ne îndeamnă să facem mișcare? Pentru că nu e la îndemâna oricui să scrie și să citească la un nivel care să facă o diferență pozitivă în planul sănătății mentale.
Vi se pare o afirmație elitistă? Să începem prin a observa că azi citim și scriem mai mult ca oricând în istorie. Zi și noapte butonăm câte ceva cu nasul într-un ecran mai mic sau mai mare. Dar nu mi s-a părut că am fi mai fericiți. De ce? Dacă în cazul trupului contează cantitatea de mișcare, în cazul minții contează calitatea. Din experiența proprie pot spune că o jumătate de oră de plimbare în fiecare zi poate face o diferență pozitivă în planul sănătății fizice sau chiar mentale; același timp petrecut butonând în vreo rețea de socializare are un impact zero, dacă nu chiar negativ.
Am inclus și lectura în discuție pentru că, așa cum spun scriitorii, nu poți scrie peste un anumit nivel dacă nu citești foarte mult. Ce să citim ca să putem scrie? Din experiența proprie aș spune că literatura de ficțiune. Nu are importanță ce, atât timp cât ne scufundăm în ea. Dar... plăcerea lecturii o descoperi devreme, în școală; momentul la care citești rândurile de față s-ar putea să fie prea târziu. Probabil că de aici se trage reticența psihologilor în a recomanda măcar lectura, dacă nu chiar scrisul, ca terapie.
În ce mă privește, chiar dacă nu îmi era clar ce și cum voi scrie, primul lucru a fost să-mi formulez precis „de ce”. Eram conștient că, dacă nu știu ce caut, nu voi fi niciodată mulțumit de ceea ce găsesc. Așadar, ce urmăresc prin scris?
Concret, mi-am propus să pun capăt anxietăților recurente declanșate de te miri ce asocieri de idei, care au o vagă legătură una cu alta. Da, știam că gândurile nu sunt realitatea, puteam să mă eliberez temporar de ele prin tehnici mindfulness, dar ele reveneau ca niște muște sâcâindu-mă cu proxima ocazie.
Așa că am început să scriu despre gândurile-muscă. Cu gândul de a le prinde, nu de a le alunga. Să nu vă închipuiți că am reușit peste noapte. Nu a fost nici măcar o evoluție liniară: am tot oscilat de pix la pixel, am trecut de la simple însemnări în carnețele la articole publicate, totul cu întreruperi, ocolișuri și reveniri. Nu am abandonat pentru că, de fiecare dată când scriam ceva, pe moment mă simțeam ușurat, eliberat, aerisit, ca și cum aș fi scos niște mobile vechi și inutile din mine. Cu toate că muștele scăpau și reveneau după un timp. Dar din ce în ce mai rar.
Scriu cu gândul la cuvintele lui Socrate: „o viață necercetată nu merită trăită”. Pare banal, dar nu vă ascund faptul că e nevoie de oarecare efort în plus față de anticii lipsiți de tehnologia de azi. Eu unul, de exemplu, am avut nevoie din plin de tehnica mindfulness pentru a-mi reuși introspecția. De ce? Pascal spunea că toate nenorocirile omului vin din faptul că nu e capabil să stea singur și liniștit cu propriile gânduri. Rezultatele unui experiment recent sunt de natură să confirme intuiția filozofului: lăsați să aleagă între cele două variante, subiecții studiului preferau să-și administreze șocuri electrice decât să stea calmi timp de 15 minute.
Scrisul e ca o consiliere în oglindă, în care ego-ul rațional și cel emoțional dialoghează spre a elimina tensiunea dintre ele. Nu mi-a fost de folos să-mi vărs amarul pe lume în cuvinte, fiindcă așa cum spun budiștii, a ține supărare cuiva e ca și cum tu ai bea otravă și te-ai aștepta să-ți moară adversarul.
Am re-descoperit ironia și autoironia ca formă de tratare a situațiilor absurde sau irezolvabile. Fiindcă ne putem lamenta atât timp avem resurse; atunci când suferința devine de nesuportat, singura armă care ne mai rămâne este să râdem de ea.
În final am reușit să scriu de așa manieră încât să-mi transform în griji anxietățile pe care le abordez. Adică să mă neliniștesc doar atunci când există un motiv real, și nu din senin pe bază de asocieri irelevante. Nu am nici o rețetă, deși aș vrea să am; tot ce îmi pot propune e să scriu ceva sincer și publicabil, preț de o mie de cuvinte. Nici măcar temele nu pot să mi le aleg, ele mă aleg pe mine, ridicându-se autonom de undeva din subconștient. Dacă sunteți curioși să vedeți rezultatele, vă invit pe blog. Cantitativ vorbind, în anul scurs de la lansarea blogului până acum, am publicat circa 80.000 de cuvinte în 100 de articole; cât într-un roman. Calitativ, nu e treaba mea să mă judec.
Ca bonus, scrisul are și un efect anti-depresiv pe care nu l-am căutat, dar l-am constatat: ține loc și de prieteni. Pe majoritatea nu i-am mai văzut de ani de zile, de când am renunțat total la alcool. Iar cu puținii cu care mă mai întâlnesc, o fac în contexte familiste, descurajante pentru orice discuție cât de cât coerentă; când nu vorbim despre copii, vorbim despre job. Sau despre orice altceva decât noi. Așa că scrisul rămâne pentru mine versiunea, gratis și oricând la îndemână, a psihoterapiei. Poate că unii vor vedea în asta un fel de onanism intelectual, dar îi întreb: nu e mai bine să ai în tine un prieten, decât un veșnic critic și dușman?
Cam atât despre scris, arma mea împotriva anxietății. Povestea e mult simplificată și liniarizată, fiindcă viața e confuză ca de obicei. Literatura stă dovadă că există multe alte moduri, cu efect terapeutic, de a scrie. Încercați și voi.
Articol apărut în Pagina de psihologie