Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

„Doamne, care e adevărata religie?”...

... „Nu știu și nici nu mă interesează,” ar fi răspuns Dumnezeu, „fiindcă nu sunt credincios.”
Ești contrariat de răspuns? Păi ce, tu chiar credeai că Dumnezeu e atât de „meschin” încât să acorde monopolul „adevărului absolut” doar uneia din cele N religii, iar pe ceilalți N-1 credincioși și atei laolaltă, să îi privească impasibil cum se duc de râpă? Iar dacă ești contrariat, dacă tu chiar ești dispus să mizezi pe „meschinăria” lui Dumnezeu, ce te face să crezi că fix religia ta e cea „adevărată”?
În ce mă privește, din copilărie și până acum am fost și sunt un „campion” al luptei pentru „binele cel mai mare”. Am înfrânt de nenumărate ori legiuni de demoni și alte forțe ale răului. Da, în jocurile video, în care am acumulat o grămadă de trofee:) Dar asta nu m-a făcut să-mi adun provizii și arme în casă și să mă duc la poligonul de tir pentru a mă pregăti pentru Apocalipsa zombiilor.
E adevărat că nu am fost mereu la fel de lucid. N-am ajuns la poligon, dar am fost la biserică. În urmă cu câțiva ani, anxietatea m-a făcut să nu mai disting clar linia care demarchează realitatea de ficțiune, și am început practica ortodoxă. Am început să am „prieteni” și „dușmani” imaginari, tot ca în jocurile video, doar că de data asta le permiteam să mă urmeze în viața reală. O perioadă mi-a fost chiar bine, perioada în care stima de sine atinsese cote minime. Trăiam în viața de zi cu zi asemenea eroilor din jocuri, eram o „ființă superioară celorlalți din punct de vedere moral” în luptă cu „păcatul”. Mă ajuta rolul ăsta, mă făcea să cresc în ochii mei. Și găseam în jur, poate cu prea mare ușurință, cărți și mai ales oameni care să-mi alimenteze imaginația. Dar, din fericire, aceeași anxietate care a generat credința a dus și la eliberarea unei cantități echivalente de îndoială. Îndoială care mi-a deschis apetitul pentru a pune orice sub semnul întrebării și m-a făcut să gust filozofia. Și într-un final foarte rapid, am început tratamentul medicamentos care mi-a redat echilibrul, spre binele meu și al familiei.
Să fim bine înțeleși, eu nu consider credința cuiva ca pe un semn cert de tulburare psihică. Asta nu înseamnă că psihologii și psihiatrii sunt absolut indiferenți. De exemplu, apophenia, adică tendința de a face conexiuni cu sens între lucruri fără legătură, e considerată ca fiind unul din semnele de debut ale schizofreniei. În ceea ce mă privește, ca nespecialist în boli psihice, sunt conștient că până și în cazul unui om fără nici un fel de probleme psihice, orice dogmă, și nu neapărat religioasă, repetată zilnic de alții ajunge în cele din urmă să se transforme într-o convingere nu întotdeauna benefică. O femeie frumoasă căreia soțul îi repetă zi de zi că e urâtă, va ajunge să creadă asta. Sau îl va părăsi pe soț, dacă are un pic de minte. Așa că trebuie să recunosc, față de alții am fost un norocos. Norocos în sensul că nu am trăit niciodată într-un mediu religios, altfel poate că nu m-aș mai fi putut elibera niciodată.
De asemenea, nu sunt nici împotriva mesajului religios transmis cu bună-credință, și nu în scopuri politice, financiare sau mai știu eu ce alt interes material. Altfel, dacă aș fi un habotnic, pe invers de data asta, ar trebui să resping în bloc, alături de religii, toate ficțiunile, arta în general, de la basmele pentru copii la capodoperele literaturii, de la joculețele video la filmele de acțiune pentru adulți. Ori asta e nerealist și contraproductiv. Textele sacre au valoarea lor educațională incontestabilă, doar că trebuie tratate în contextul potrivit, al epocii siliciului și nu cel al epocii bronzului. Adică nu drept adevăruri sau minciuni, ci drept ficțiuni.
Când fiica mea m-a întrebat dacă e adevărată povestea cu Adam și Eva de la ora de religie și cum se împacă cu cea a dinozaurilor predată la biologie, i-am răspuns așa: „Măi, fată, Biblia e o ficțiune. Adică o poveste pentru oameni mari. Nu este nici adevărată și nici nu e o minciună. E una din cele mai importante povești pe care le-au spus oamenii vreodată. Și nici măcar nu e singura de acest fel, mai sunt multe astfel de povești.” Ea s-a uitat la mine nedumerită: „Cum adică nici adevărată și nici minciună?” I-am zis: „Uite, ca să înțelegi, hai să luăm o poveste pe care tu o știi prea bine, povestea Scufiței Roșii. Cum e, adevărată sau minciună?” Fii-mea s-a încurcat un pic: „Păi, nu e adevărată, nu?” „Da, nu e adevărată, zic eu, dar asta înseamnă că e o minciună? Ce, la grădiniță vă învățau minciuni? Nu vă spuneau că nu e frumos să mințiți?” „Ba da”, zise fii-mea ușor contrariată. „Vezi, am continuat eu, poveștile nu sunt nici minciuni și nici adevăruri. Poveștile sunt niște născoceli ale oamenilor din care învățăm foarte multe lucruri cu toții, și copii și oamenii mari. Așa e și cu Biblia.”
Eee, și când ziceam eu că am împăcat „capra” biologiei cu „varza” religiei cu ajutorul lupului și al Scufiței Roșii, fii-mea nu se lasă: „Tată, dar de ce la biserică zice că Biblia e adevărată și tu zici că e ficțiune?” Mda, niciodată nu e prea simplu cu copiii ăștia. Așa că am apelat a doua oară la ajutorul lupului din basm. „Măi fato, ai văzut lupii de la grădina zoologică? Ce-ar fi să încerc eu acum să-ți demonstrez că lupii vorbesc cu oamenii?” Fii-mea a pufnit în râs. Am continuat: „Dar dacă încerc eu să-ți demonstrez acum că lupii nu pot scoate decât câteva sunete și că le este imposibil să vorbească ca noi?” Fii-mea m-a privit la fel de amuzată. „Vezi, am continuat, oricine pretinde că o ficțiune, adică o poveste, este adevărată sau minciună se face de râs. Povestea e poveste și atât.”
Nu ne camuflăm apartamentul când vine preotul în bloc cu Boboteaza, ba chiar îi și deschidem ușa. Nu îmi îndepărtez nici copiii de fenomenul religios: fetele mele pictează icoane, mai citesc și din texte biblice pentru copii, merg la orele de religie și chiar la biserică, deoarece eu consider benefic orice mesaj religios transmis cu bună-credință. Apoi, trăim într-o lume prea mult și demult secularizată, pe ai cărei pereți și ecrane tronează azi reclame și nu icoane, așa că de ce aș nutri teama nejustificată ca nu cumva copiii mei să se transforme în fanatici religioși? Dimpotrivă, eu aș vrea să avem cât mai multe religii la un loc: cu cât mai multe, cu atât mai puțină influență va avea fiecare asupra oamenilor. Dat fiind că fiecare le respinge pe celelalte, se vor limita reciproc. Concurența e benefică oricui și poate le va face să evolueze. În stil darwinist...

Articol apărut în Contributors