Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

„Și prostia e un dar al Domnului, dar nu trebuie abuzat de el”

Odată, un om mai cu frica lui Dumnezeu decât agnosticul de mine mi-a spus că, aflat pe masa de operație, nimeni nu mai este ateu. Era argumentul adus de el în favoarea ideii de divinitate. I-am dat dreptate, dar probabil că nu așa cum și ar fi dorit s-audă. I-am zis da, atunci când are de-a face cu o amenințare omul își abandonează de cele mai multe ori logica cedând în fața instinctului de conservare. Cu alte cuvinte, omul s-ar face frate nu numai cu dracul ca să treacă puntea, ci și cu Dumnezeu și cu oricine sau orice i-ar putea oferi o șansă de salvare. Și asta nu pentru că am fi „slabi de înger”, ci fiindcă așa ne-au modelat milioanele de ani de evoluție, să ne agățăm de orice șansă de supraviețuire, oricât de mică sau neîntemeiată.
Din păcate, manifestările homofobe din ultima vreme de la noi din țară mi-au întărit bănuiala că religiozitatea se află în relație de inversă proporționalitate cu raționalitatea. Plec de la premiza că știți deja la ce manifestări mă refer, așa că nu le mai menționez explicit deoarece nu vreau ca astfel să glorific, fie și indirect, răul. Evident, nu toți religioșii sunt homofobi și nu toți homofobii sunt religioși, dar am senzația că cei care-și justifică homofobia cu argumente religioase nu sunt tocmai puțini. Pentru a se legitima, homofobia s-a deghizat de-a lungul timpului nu doar în haină religioasă, ci și în cea a unor concepții mai mult sau mai puțin declarat ateiste, precum nazismul sau comunismul. Din punctul acesta de vedere nu e cu nimic diferită de discriminarea practicată față de alte minorități. Fiindcă în componenta noastră animalică, toți suntem înclinați să-i abuzăm pe cei mai vulnerabili decât noi și să ne gudurăm pe lângă cei mai puternici.
Am mai scris câte ceva pe tema asta, așa că sunt în măsură să anticipez unele dintre reacțiile cititorilor, cărora am să mă străduiesc să le răspund în avans. Am să încep aici cu cei preocupați de semantică, care s-ar putea arăta îngrijorați de modul în care folosesc termeni precum „homofob” sau „religiozitate”: dragilor, sensul unui cuvânt se derivă din folosirea lui în context și nu direct din dicționar. Altfel, am putea arunca la coș toată literatura, rămânând să ne delectăm cu instrucțiuni de utilizare sau liste de cumpărături. La început aceasta era doar o părere a mea, dar mai târziu am fost bucuros să aflu că ideea aparține unui mare filozof din secolul trecut, Ludwig Wittgenstein.
Închizând paranteza și revenind la homofobie, cred că mesajul autentic religios nu are nimic de a face cu intoleranța. De ce? Pentru că intoleranța nu are niciun Dumnezeu. Și atunci m-am întrebat: cum e posibil ca un om religios să aibă manifestări homofobe? Cum se poate ca un om care pretinde că se supune poruncii divine „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” să nutrească astfel de convingeri antisociale? Spun antisociale nu fiindcă îmi place să mă joc cu etichetele, ci pentru că discriminarea de orice fel este pedepsită de lege. Și chiar dacă uneori discriminarea reușește să îmbrace forme care îi permit să ocolească litera legii, asta nu înseamnă că o face mai conformă cu spiritul acesteia.
O primă explicație a aparent paradoxalei coexistențe a religiozității alături de intoleranță ne-o dau psihologii: homofobia nu este o fobie în sens tradițional, clinic, pentru că nu descrie o reacție patologică, incontrolabilă, față de non-heterosexuali. Homofobia este o atitudine negativă determinată de educație. Sau, mai precis, de lipsa ei. Această atitudine nu este, de fapt, fondată pe experiența proprie, ci pe stereotipuri și prejudecăți. Adică pe idei preluate de la alții de-a gata, netrecute prin filtrul judecății proprii. Eu unul n-am fost prea mulțumit de explicație. Educația ca educația, o fi ea precară în cazul lor, dar oamenii ăștia nu mai și gândesc, din când în când, cu capul lor? Ce îi face să-și caute argumentele în nădragi, sau în cer, mai degrabă decât în propria minte?
„Și prostia e un dar al Domnului, dar nu trebuie abuzat de el”, sunt cuvintele papei Ioan Paul al II-lea. De ce uneori ne e lene să gândim, preferând în schimb doar să credem? Din motive de utilizare eficientă a resurselor creierului. Lumea e un loc cu mult mai complicat decât ne putem închipui, iar gânditul e un proces consumator de timp și resurse. De aceea căutăm cauze și modele în tot locul, pentru că doar așa putem face față unei astfel de complexități, în timp util și fără să ne epuizăm. Evoluția ne-a modelat astfel încât să preferăm explicațiile simpliste celor corecte, dar sofisticate. În particular, și religiozitatea pare a izvorî dintr-un astfel de efort simplificator al realității. În toate variantele ei, religia prezintă imaginea unui creator etern pe post de cauză primă a lumii, alături de cea a unui suflet nemuritor ce animă trupul. Până aici totul e natural și nedăunător. Problema apare când, în loc să interpretăm religia ca pe o metaforă a realității, o confundăm cu realitatea însăși. „Degetul care arată Luna, nu e Luna”, spunea un maestru Zen. Harta e una, terenul cu totul altceva.
Dacă aveți iluzia că homofobia, xenofobia, rasismul, sexismul, misoginismul, age-ismul și celelalte jivine ale minții din genul intoleranței populează strict separat mintea unor indivizi, fără să-și intersecteze deloc pașii, atunci vă înșelați. Ele fac casă foarte bună împreună în același creier. Cunoașteți voi pe cineva mai apropiat care să aibă o atitudine doar homofobă, să zicem, dar care nu e deloc misogin, și în plus n-are absolut nici o problemă cu „bozgorii”, cu „țigănimea”, cu „tineretu’ de azi” sau cu „boșorogii”? Știți pe cineva care-și mai altoiește „părintește” din când în când copilul, dar are o relație absolut armonioasă cu soția? Eu unul n-am întâlnit asemenea cazuri. Dimpotrivă, am văzut că astfel de concepții discriminatorii și abuzive la adresa celor vulnerabili merg foarte bine mână-n mână, iar modul în care sunt puse în practică ține doar de context și nu de statutul social. Dacă stai suficient de mult în contact cu un astfel de om, o să vezi cum, în aceeași persoană, ies la iveală toate specimenele de discriminare enunțate mai înainte.
Intoleranța este peste tot și n-are nicio legătură cu statutul social. Nu depinde de religia și școala pe care le avem sau nu, ci de disponibilitatea noastră de a gândi. Faptul că de la oameni simpli până la profesori universitari își manifestă intoleranța unde pot, uneori în public, de cele mai multe ori în particular, ne arată că intoleranții sunt la fel de dotați intelectual ca și ceilalți, doar că le e... mai lene să gândească. Adică preferă intuiția raționamentului, se mulțumesc cu răspunsurile „din burtă”. Sau de dedesubtul ei, în cazul homofobilor și sexiștilor.
La lenea de a gândi se adaugă și o stimă de sine scăzută. Dacă nu ar fi așa, de ce își găsesc unii calități „deosebite” în datele și poza din buletin? De ce ar simți cineva nevoia să-și umple „găurile” din mândrie cu atribute dobândite din naștere, deci pentru care nu are nici un merit? Ce-o fi așa nemaipomenit în sex, vârstă, orientare sexuală, cetățenie, etnie sau culoarea pielii? Cu ce e mai „valoros” pentru societate un bărbat tânăr (sau bătrân, fiindcă există destui care fac caz de vârsta lor de parcă ar fi vreo mare realizare faptul că au avut șansa să supraviețuiască până azi), heterosexual, român și cu pielea albă?
Bineînțeles că niciun intolerant n-o să afirme că „da, dom’le, d-aia discriminez eu, fiindcă mi-e lene să gândesc și nici nu prea am cu ce să mă laud în viață”. Dimpotrivă, respectivul va căuta să se legitimeze cu tot felul de prejudecăți convenabile, cu interpretări dubioase din Biblie sau din cartea de istorie, sau cu mai știu eu ce argumente pseudo-științifice gen „diferențele biologice fundamentale între bărbat și femeie” – păi dacă ar fi așa fundamentale, pasămite ca de la gorilă la mielușea, cum de mai putem procrea? Toate bazaconiile astea sunt, evident, înghițite pe nemestecate de la alții. Alții, cărora de data asta nu le e lene să gândească, ci o fac conform unei agende ascunse, în interesul creșterii facile și cu orice preț a audienței.
Avem o problemă când interpretăm eronat lumea. Se poate întâmpla oricând, oricui. Dar avem o problemă și mai mare atunci când vrem să impunem interpretarea noastră, eronată sau nu, altora. Fiindcă sigur greșim. De ce? Păi dacă Dumnezeu voia ca toți să ne comportăm la fel, de ce ne-a făcut atât de diferiți?

Articol apărut în Republica