Răzvan PINTEA

Unora le e suficient să-și deschidă buletinul, și brusc își găsesc fel de fel de calități: de exemplu, misoginii devin mândri de sexul lor cel bărbătesc, rasiștii de culoarea pielii, xenofobii de cetățenie și ageiștii că au nu știu ce vârstă. Ei bine, se pare că nu doar buletinul, ci și contractul de muncă a devenit, pentru unii, un izvor de virtuți. Mai precis, simplul fapt că sunt „privați”, adică muncesc în ceea ce ei numesc „economie reală”, e, pentru respectivii, de natură nu doar să îi pună în opoziție, ci să îi și ridice deasupra celorlalți muritori. Teză și antiteză. Binele contra răului. Lumina contra întunericului. Sau, în varianta artistică: „Războiul stelelor”, „Frăția Inelului”, „Urzeala Tronurilor”; iată, în ordinea ecranizării, doar câteva din șirul nesfârșit de povești fascinante în care o mână de eroi vulnerabili se opun cu succes legiunilor fără număr ale forțelor întunecate. Ficțiuni create după același tipar alb-negru, vechi de când lumea, de care ne folosim

Votul obligatoriu sau „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Putem îmbunătăți în democrație politica prin restrângerea dreptului la democrație? Votul obligatoriu sau, dimpotrivă, condiționat de performanța intelectuală; „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, scopul e nobil, dar mijlocul, cel puțin la prima vedere, nu prea mi-a plăcut. Dar asta nu înseamnă că automat îl și descalific. Importantă e eficiența, nu „frumusețea”, care, până la urmă, e în ochiul privitorului. Este firesc ca

Sunt într-un Uber, imobilizat în aglomerația corporatistă tipică dimineților din Pipera. La radio se poartă un dialog cu ascultătorii pe tema „ dați sau nu pomană cerșetorilor ”? Mă uit în jur și nu văd nici unul printre clădirile de birouri. Probabil că îi alungă paza, la fel cum fac la mall sau supermarket. Ascult emisiunea. Unii sună să zică da, alții că ba, argumente pro și contra cu exemple de cerșetori „buni” sau „răi”. Cei pro-pomană au condescendența împăciuitoare a celor cățărați pe înalte poziții „morale”. Interesant totuși, parcă cerșetoria e o infracțiune, nu? Cei contra sunt îndârjiți și argumentativi, au în voce ceva din nesiguranța și tensiunea ereticului, generată de decalajul între ceea ce simt și ceea ce li se cere să creadă că e „bine”. Și mai interesant. Dar nu încerc ca tot omul să leg un dialog despre pomană cu șoferul care momentan stă... de pomană. Nu. Geek fiind, scot mobilul și încep să scriu la ceea ce va deveni articolul de față. Eu unul sun

Privind prin gaura unui zid, un om văzu trecând un cal. Mai întâi îi observă botul, apoi capul, apoi picioarele din față, corpul, picioarele din spate și în sfârșit, coada. Fără să stea prea mult pe gânduri, omul exclamă triumfător: „ Asta-i! Botul cauzează deci coada! ”  Psihologii ne arată că, așa cum în natură lumina o ia pe drumul cel mai scurt, și acțiunile oamenilor converg spre comportamentul de minim efort. De ce? Deoarece lumea e un loc tare confuz și complicat, în care mintea caută fără încetare modele și cauze pe care, din motive de supraviețuire, trebuie să le găsească, bune sau proaste, în timp util. Iar logica e lentă, energofagă. Și fricoasă, mai ales: în fața unei amenințări, dă bir cu fugiții lăsându-ne pradă emoției. În particular, alegem să credem mai degrabă într-o minciună simplă și coerentă decât într-un adevăr sofisticat. Preferăm viteza în defavoarea preciziei.  Nici nu e de mirare: ne tragem din niște ființe lipsite de coarne, gheare sau colți, a căror s

„Azi noapte am visat că eram un fluture. Acum nu mai știu: sunt un om care a visat că e fluture, sau un fluture ce visează că e om?” spune o pildă taoistă. Dar noi, de unde știm că realitatea... există? Cum putem fi siguri că noi suntem „noi” cei care credem că suntem, cu mâini, picioare și toate cele? Ce dovadă avem că nu suntem doar niște simple creiere conectate la o mașinărie sofisticată stil Matrix, ce ne pompează non-stop în minte idei pe care noi luăm drept realitate obiectivă? Iată una dintre întrebările fundamentale ale filozofiei la care nu există încă răspuns. Prin urmare, dacă nu putem avea această certitudine a realității, atunci nu mai putem fi siguri de nimic. Orice – nu doar o știre – ar putea fi un „fake”. Unii se îndoiesc, sau chiar neagă existența lui Dumnezeu, dar câți dintre noi pun sub semnul întrebării existența realității? Cred că nu o face nimeni în viața de zi cu zi. Dacă ar face-o nu văd cum ar putea supraviețui tot punându-și probleme de genul: o fi

Odată, un om mai cu frica lui Dumnezeu decât agnosticul de mine mi-a spus că, aflat pe masa de operație, nimeni nu mai este ateu. Era argumentul adus de el în favoarea ideii de divinitate. I-am dat dreptate, dar probabil că nu așa cum și ar fi dorit s-audă. I-am zis da, atunci când are de-a face cu o amenințare omul își abandonează de cele mai multe ori logica cedând în fața instinctului de conservare. Cu alte cuvinte, omul s-ar face frate nu numai cu dracul ca să treacă puntea, ci și cu Dumnezeu și cu oricine sau orice i-ar putea oferi o șansă de salvare. Și asta nu pentru că am fi „slabi de înger”, ci fiindcă așa ne-au modelat milioanele de ani de evoluție, să ne agățăm de orice șansă de supraviețuire, oricât de mică sau neîntemeiată. Din păcate, manifestările homofobe din ultima vreme de la noi din țară mi-au întărit bănuiala că religiozitatea se află în relație de inversă proporționalitate cu raționalitatea. Plec de la premiza că știți deja la ce manifestări mă refer, așa că

Sunt într-un Uber, în plină zi, pe lângă Arcul de Triumf. La volan, o doamnă agreabilă, undeva la 40 de ani. Plouă, deci aglomerație, deci mai mult stăm decât înaintăm. Observ în intersecție un polițist, de unde deduc că n-o să ne punem în mișcare prea curând. Inevitabil, îmi vine să „fumez” o țigară de-a mea, electronică. Din reflex de fost fumător prigonit până și în propria casă, observ instantaneu că doamna are un pachet de țigări desfăcut și mă simt încurajat să apelez la înțelegerea dânsei întru viciu. Nu mă înșel. Din vorbă în vorbă, îmi povestește despre fostul ei job, un post mărunt într-o mare corporație, unde șefa îi tot reproșa când lua o pauză de țigară: „Dacă știam că fumezi, dragă, nici nu te mai angajam!” Replica mă duce cu gândul la un dialog dintr-un film plasat în Algeria colonială a anilor ‘50. Doi localnici, tată și fiu, fumează în spatele prăvăliei unui francez ai cărui angajați sunt. „Tată, de ce francezii ne tot reproșează nouă, arabilor, că suntem leneși?”

Nevoile de zi cu zi au depășit mereu ceea ce religia, și mai târziu știința, puteau oferi oamenilor. Lucru valabil și azi. Dar, cum oferta urmează întotdeauna cererea, locul rămas liber a fost imediat ocupat de surorile lor vitrege: magia și respectiv, pseudoștiința. Din ce în ce mai puțină magie și din ce în ce mai multă pseudoștiință, în oglindă cu retragerea religiei – în favoarea științei – din mentalul colectiv occidental. De ce vitrege? Deoarece au fost născute nu din dorința de cunoaștere, ci din cea de câștig cu orice preț. Niște activități care prind teren acolo unde credulitatea depășește simțul critic. De ce ridic problema șarlataniei? Pentru că poate abate sau întârzia niște oameni de bună-credință, dar mai creduli, de la găsirea unei soluții potrivită situației în care se află, cum ar fi tratamentul prescris de un specialist. Partea bună e că putem depista șarlatania doar fiind un pic mai circumspecți față de soluțiile „miraculoase” care ni le propun diverșii „guru” c

... „Nu știu și nici nu mă interesează,” ar fi răspuns Dumnezeu, „fiindcă nu sunt credincios.” Ești contrariat de răspuns? Păi ce, tu chiar credeai că Dumnezeu e atât de „meschin” încât să acorde monopolul „adevărului absolut” doar uneia din cele N religii, iar pe ceilalți N-1 credincioși și atei laolaltă, să îi privească impasibil cum se duc de râpă? Iar dacă ești contrariat, dacă tu chiar ești dispus să mizezi pe „meschinăria” lui Dumnezeu, ce te face să crezi că fix religia ta e cea „adevărată”? În ce mă privește, din copilărie și până acum am fost și sunt un „campion” al luptei pentru „binele cel mai mare”. Am înfrânt de nenumărate ori legiuni de demoni și alte forțe ale răului. Da, în jocurile video, în care am acumulat o grămadă de trofee:) Dar asta nu m-a făcut să-mi adun provizii și arme în casă și să mă duc la poligonul de tir pentru a mă pregăti pentru Apocalipsa zombiilor. E adevărat că nu am fost mereu la fel de lucid. N-am ajuns la poligon, dar am fost la biserică

Sunt un anxios-depresiv din naștere, trăitor într-o societate ce încă face din suferința psihică un stigmat. Fac parte dintr-o minoritate (sau majoritate deja?) invizibilă, discriminată zilnic și dintotdeauna. Discriminare începând cu etichete gen „bolnav mintal”, trecând printr-o ortodoxie conservatoare cu orice preț ce tratează depresia și sinuciderea drept „păcate capitale”, iar anxietatea drept „plăcută lui Dumnezeu”, și „evoluând” până la sufocanta cultură corporatistă de tip „SMILE or DIE!” Dacă nu aș fi avut șansa să întâlnesc psihologi și psihiatri luminați, puteam foarte bine să zic că, din punct de vedere al sănătății mentale, noi n-am ieșit încă din „canonul” Evului Mediu. Așa că scriu din dorința de a insufla celor ca mine un pic de curaj să-și recunoască față de ei înșiși suferința și să meargă la medic, ca mai apoi să capete puterea de a o afirma măcar față de familie și colegi. Depresia și anxietatea sunt doar expresia unui dezechilibru biochimic la nivel cerebral

... decât pe sine. O spun din capul locului: nu cred că religia, ca mesaj, poate fi sursa vreunui tip de intoleranță. Nici intoleranță față de homosexuali, nici față de alte minorități – evident, mă refer la religiile de care m-am lovit cât de cât, cele mari, tradiționale. Iar poziția mea este clară – sunt contra intoleranței. Nu sunt "pro" nimic. Nici măcar "pro" toleranță, ca să forțez un pic sublinierea. N-am de gând să fac aici un demers pentru toleranță și valoarea ei, ci să mă opun fățiș intoleranței. De ce? Fiindcă intoleranța este un rău absolut. Nu văd ce om de bună-credință m-ar putea contrazice. Iar teologia ne învață că problema răului e o văgăună lunecoasă căreia nimeni nu i-a prea dat de capăt, fiind o problemă pe care o tratează cu maxim de prudență. Spre exemplu, sumbra Apocalipsă a Sfântului Ioan Teologul este ultima venită în canonul biblic, fiind o lectură dificilă și nu prea recomandabilă credinciosului de rând. Acestuia din urmă i se reco

Adică homo-fobii. Sunt un heterosexual căsătorit, cu doi copii, ce crede că formula familiei trebuie extinsă și asupra celor orientați sexual altfel decât mine. Îmi asum, de dragul argumentării, acest stângaci debut în text, din care sper să mă reabilitați stilistic mai târziu. Suspect, fiindcă sunt conștient că sună dubios, ca un croncănit de cioară "tradiționalistă" vopsită în culorile diversității. Îndoielnic, asemeni discursului cuiva corect politic și cu fundul în două luntri, pozând în progresist dar afișându-și în același timp conservatorismul ca pe o circumstanță menită să-i atenueze abaterea de la "normă". Ca atare mă simt dator să fac un exercițiu de autocunoaștere și să-mi explic "excentricitatea". Încerc să-mi iubesc aproapele, dar recunosc că frământările minorității LGBT nu sunt de natură să-mi dea insomnii. Ei sunt “departele” meu, pentru care nutresc zone mari de indiferență. Nu cunosc personal pe nimeni din aceasta comunitate iar tot