Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

Homo anti-Sapiens

Adică homo-fobii. Sunt un heterosexual căsătorit, cu doi copii, ce crede că formula familiei trebuie extinsă și asupra celor orientați sexual altfel decât mine. Îmi asum, de dragul argumentării, acest stângaci debut în text, din care sper să mă reabilitați stilistic mai târziu. Suspect, fiindcă sunt conștient că sună dubios, ca un croncănit de cioară "tradiționalistă" vopsită în culorile diversității. Îndoielnic, asemeni discursului cuiva corect politic și cu fundul în două luntri, pozând în progresist dar afișându-și în același timp conservatorismul ca pe o circumstanță menită să-i atenueze abaterea de la "normă".
Ca atare mă simt dator să fac un exercițiu de autocunoaștere și să-mi explic "excentricitatea". Încerc să-mi iubesc aproapele, dar recunosc că frământările minorității LGBT nu sunt de natură să-mi dea insomnii. Ei sunt “departele” meu, pentru care nutresc zone mari de indiferență. Nu cunosc personal pe nimeni din aceasta comunitate iar tot ce știu despre viața lor provine din puține, deși remarcabile, lecturi. Și atunci ce mă apasă într-atât cât să scriu despre asta, mai ales că nu are o legătură evidentă cu dezvoltarea personală sau profesională? Explicația nu ar trebui sa surprindă pe nimeni. Emoțional, îmi repugnă și logic, resping orice discriminare pe criterii biologice, toate -ismele care reduc umanul la materie, gen rasism, sexism sau age-ism, ca să le enumăr pe cele mai frecvent întâlnite în societatea noastră.
De ce îmi stârnesc repulsie? Pentru că am văzut cu ochii mei până unde poate ajunge o societate, altfel civilizată, care tolerează astfel de discriminări. Am vie în memorie movila din ghetuțe de copii și părul zecilor de mii de femei ucise la Auschwitz-Birkenau în numele unei ideologii bazate, culmea, pe știință. Imagini atenuate doar de cea a spânzurătorii în care a atârnat, câțiva ani mai târziu, comandantul aceluiași lagăr. Și da, și naziștii aveau o problemă cu homosexualii, pe care o rezolvau prin gazare. Așa că ori de câte ori vă mai trec pulsiuni homofobe, gândiți-vă în ce companie „celebră” vă situați de bunăvoie, și anume aceea a unor criminali de război.
De ce resping logic? Dacă reducem nevoile superioare umane, precum iubirea, strict la biologie, nici nu mai meritam să ne spunem "oameni" sau "omenire". E suficient "masculi" și "femele" din "specia umana". Din lipsă de inspirație de data asta, am să mai fac un derapaj stilistic, din registrul tragic în cel anecdotic, pentru a ilustra mai bine aberațiile la care poate da naștere reducționismul de orice natură. Ion își acuză vecinul că pisica acestuia i-a mâncat o bucată de unt. Judecătorul îl întrebă pe Ion cât cântarea untul. Cinci kilograme, exageră Ion cantitatea în speranța unui câștig nemeritat. Sa cântărim atunci pisica, zise judecătorul. Surpriză! cântarul indica fix cinci kilograme. Atunci judecătorul spuse: Ioane, uite că ți-am găsit untul. Acum zi-ne și tu, unde e pisica? Cam de maniera asta riscăm să ratăm și noi, la judecata istoriei, prin reducționism, esența a ceea ce ne face Homo Sapiens Sapiens. Adică specia care știe că știe. Ratare care nu are loc doar la nivelul celor mulți ca număr dar mai puțin cultivați, ci atinge și elita intelectuală. Un exemplu notabil: clerul.
Nu toate religiile resping homosexualitatea. Și totuși, cele trei religii ale Cărții, cu excepții minore, încă o fac. Cu toate că, așa cum le spune și numele, au o tradiție milenară în conservarea și promovarea culturii. Cu toate că clericii sunt oameni cu un bagaj intelectual peste medie, chiar dacă nu prea avem în comun multe lecturi. Cum se explică acest paradox, în care cei care promovează, în cuvinte, iubirea aproapelui, o îngrădesc în faptă? Nu că ar fi prima oară în istorie. Răspunsul e simplu. Uite o indicație: ceea ce dă religiei instituționalizate identitate și valoare, o și împiedică să mai evolueze. Ghici ciupercă, ce e? Tradiția. Dacă ar inova, și-ar nega identitatea. În plus, oricât ar fi de luminați, clericii sunt și niște salariați ai unei instituții căreia trebuie să-i promoveze valorile, nu să le conteste. Azi văd religia tradițională ca pe o lumânare: un instrument anacronic ce în beznă, ajută; dar în soare, e inutilă. Bașca, mai iscă și câte un incendiu, pe ici, pe colo pe glob. Nu cred că i-ar conveni cuiva ca în loc de tratamentul specialiștilor să primească o improvizație pe marginea unui text religios oarecare. Mai mult, aceiași specialiști ne recomandă o dietă variată și echilibrată. Lucru mai mult ca sigur valabil și în plan mental. O dietă culturală bazată doar pe lectura parțială a unei singure cărți, oricât de sfinte, nu pare să aibă efecte nemaipomenite asupra metabolismului intelectual. Ne anemiază respectul față de ceilalți și ne slăbește imunitatea la manipulări, făcându-ne din nou vulnerabili la “bolile copilăriei” istorice. De două ori regretabil: odată prin efecte și a doua oară fiindcă ceea ce era scuzabil în Evul Mediu din lipsă de informare nu mai e tolerabil în secolul XXI.
Și totuși, după niște experiențe atât de tragice ca cea a nazismului și a socialismului “științific”, ce ne mai atrage azi la astfel de credințe și ideologii? E cumva uitarea trecutului? Ma îndoiesc. Ca să uiți ceva, trebuie mai întâi să cunoști. Iar ca să cunoști, nu e suficientă doar experiența de viață, fiindcă este doar simplă biografie; trebuie să te informezi. Adică sa citești din istoria și literatura epocii cu pricina. Vede cineva o problemă aici? Ignoranța.
Pe lângă ignoranță, mai e ceva. Nevoia firească de apartenență, atunci când e însoțită de o stimă de sine scăzută, ne împinge să ne împopoțonăm identitatea cu atribute pentru care avem prea puțin merit sau deloc. Gen "mândru că-s...", a se completa cu orice – începând de la naționalitate, rasă, orientare sexuala, credință, ideologie până la echipa de fotbal. După cum vedem, multe din ele sunt pe de o parte prilej de infatuare, iar pe de altă parte ingrediente ale discriminării sancționată prin lege. Ok, poate că ornamentându-ne astfel rezolvăm o problemă imediată izvorâtă din cine știe ce complex de inferioritate, așa cum ne satisfacem foamea pe moment cu o mâncare "nesănătoasă". Atenție totuși, pentru că astfel ego-ul se va gonfla cu "calorii goale" devenind o țintă ușoară pentru tot felul de atacuri, de la ironii inofensive la manipulări subtile. Așa că e de dorit să ne menținem cât mai supli, pentru a ne strecura mai lesne printre capcanele mai mult sau mai puțin vinovate ridicate în jurul nostru de alții din dorința de a ne exploata.
Homo-fobia e incompatibilă cu atributul de Sapiens. Așa că să lăsăm diagnosticarea și tratarea "defectelor" oamenilor pe seama specialiștilor, că nu se știe când avem nevoie de ei. Unii dintre noi, poate chiar în momentul de față.

Articol apărut în Contributors