Unora le e suficient să-și deschidă buletinul, și brusc își găsesc fel de fel de calități: de exemplu, misoginii devin mândri de sexul lor cel bărbătesc, rasiștii de culoarea pielii, xenofobii de cetățenie și ageiștii că au nu știu ce vârstă. Ei bine, se pare că nu doar buletinul, ci și contractul de muncă a devenit, pentru unii, un izvor de virtuți. Mai precis, simplul fapt că sunt „privați”, adică muncesc în ceea ce ei numesc „economie reală”, e, pentru respectivii, de natură nu doar să îi pună în opoziție, ci să îi și ridice deasupra celorlalți muritori.
Teză și antiteză. Binele contra răului. Lumina contra întunericului. Sau, în varianta artistică: „Războiul stelelor”, „Frăția Inelului”, „Urzeala Tronurilor”; iată, în ordinea ecranizării, doar câteva din șirul nesfârșit de povești fascinante în care o mână de eroi vulnerabili se opun cu succes legiunilor fără număr ale forțelor întunecate. Ficțiuni create după același tipar alb-negru, vechi de când lumea, de care ne folosim atunci când, obosiți de realitatea confuză, vrem să evadăm într-un tărâm în care valorile morale sunt fără echivoc.
E firesc, ba chiar indicat, să ne retragem din când în când într-o lume mai cu sens decât cea în care trăim, chiar dacă sensul ei nu e decât unul fictiv, creat de un autor. Problema apare atunci când nu mai suntem capabili să distingem granița între fantezie și realitate, și încercăm să aplicăm tiparele ficțiunii asupra lumii ce ne înconjoară. De exemplu, când ajungem să ne credem niște vajnici apărători din „economia reală”, în opoziție eroică cu oștile infinite ale răului anti-democratic, formate din „pensionari fără dinți”, „asistați social” și „bugetari puturoși”.
Mintea noastră adoră poveștile. Nu doar să le asculte pe ale altora, ci și să le scrie pe-ale noastre. Fiecare experiență care ne marchează este stocată în memorie ca o poveste din care înregistrăm mai ales punctul culminant și deznodământul. Pe baza lor ne construim stima de sine, care crește sau scade în funcție de ce ne povestim.
Să nu ne închipuim că aceste povești, o dată scrise, vor zace nefolosite în memorie până când catadicsim să ne depănăm amintirile. Nici pe departe. Ele ne spun cum să reacționăm în fața unor situații noi. De exemplu, dacă în poveștile noastre suntem eroi temerari, ne vom asuma anumite riscuri pentru cauza pe care o credem bună. Dacă suntem caracterizați mai degrabă de prudență, vom evita problemele.
Poveștile pe care ni le spunem despre noi ne ghidează în tot ce facem, cum să facem. De exemplu - cum să votăm.
Problema e că, atunci când nu sunt susținute de realitate, aceste povești, oricât de glorioase, au asupra ego-ului același efect pe care îl are zahărul rafinat asupra trupului: obezitatea. Și celelalte complicații. Pentru că, da, o fi zahărul gustos și sățios, dar e ticsit de calorii și lipsit de mineralele și vitaminele necesare metabolismului. Tot așa, poveștile fanteziste duc la un ego obez și bolnav cu care greu ne mai putem mișcă printre oameni.
Scriam mai demult de cei cărora le e suficient să-și deschidă buletinul, și brusc își găsesc fel de fel de calități: de exemplu, misoginii devin mândri de sexul lor cel bărbătesc, rasiștii de culoarea pielii, xenofobii de cetățenie și ageiștii că au nu știu ce vârstă.
Ei bine, se pare că nu doar buletinul, ci și contractul de muncă a devenit, pentru unii, un izvor de virtuți. Mai precis, simplul fapt că sunt „privați”, adică muncesc în ceea ce ei numesc „economie reală”, e, pentru respectivii, de natură nu doar să îi pună în opoziție, ci să îi și ridice deasupra celorlalți muritori. Chiar dacă economia lor „reală” e de fapt imaginară, în realitate existând doar... economie. O economie care ar merge mult mai prost fără „dușmanii” ei, pensionari, asistați, bugetari, sau mai știu eu ce alți așa-zis „neproductivi”.
Care e portretul-robot al unui astfel de „privat”? O primă categorie sunt angajații, care se mândresc „că își plătesc impozitele”. Adică respectă legea, la fel ca și „dușmanul” bugetar, pensionar, asistat. La fel ca toată lumea. În plus, nici măcar nu văd acei bani; sumele sunt virate de angajator direct in contul statului, iar respectivii n-ar putea evita achitarea dărilor nici dacă ar vrea. Prin urmare, ce e atât de glorios în asta? Mai degrabă s-ar făli respectivii că își achită întreținerea sau ratele bancare. Măcar te poți eschiva de la plata lor; bineînțeles, cu consecințele de rigoare.
A doua categorie sunt antreprenorii, care se mândresc că „ei creează locuri de muncă”. Dar nu asta fac toți antreprenorii, fie că au sau nu contracte cu statul? Fie că sunt corecți sau evazioniști? În plus, antreprenorul creează locuri de muncă la fel cum le și distruge: mânat de interesul propriu, nu de grija societății. N-am văzut încă antreprenor care se trezește dimineața preocupat de gândul de-a mai crea și azi un loc de muncă.
Prin urmare, vedem că „privatul” nostru nu are nici un temei să se creadă „mai cu moț” decât restul societății. Se comportă exact ca restul lumii. Să mai adăugăm și faptul că nici n-ar putea supraviețui fără „inamicii” săi.
N-am intenția nici să creez și nici să distrug scări de valori. Pot să apreciez meritul chiar și atunci când nu-l înțeleg. De exemplu, pot să prețuiesc un alpinist chiar dacă eu nu sunt nici măcar dispus să mă gândesc la așa ceva. Găsesc merite chiar și acolo unde nu sunt rezultate vizibile, doar pentru simplul fapt că se fac eforturi și sacrificii.
O fi epoca „personal branding”-ului, în care trebuie să ne „împachetăm” cât mai frumos. Dar să avem grijă și ce punem sub ambalaj. Altfel, mâine-poimâine o să le pretindem altora să ne admire doar pentru simplul fapt că existăm...