Treceți la conținutul principal

Salut, eu sunt Răzvan. Tu știi cine ești?

„Cine sunt eu?" Pare una din întrebările filozofice pe care merită să ți le pui doar în izolarea aseptică a turnului de fildeș, și al cărei răspuns se ofilește invariabil la contactul cu triviala realitate. Ei bine, nu e nici pe departe așa, fiindcă nu doar puținii cu înclinații filozofice își pun problema identității. Dimpotrivă, toți o facem, zi de zi, de fiecare dată când ne luptăm să demonstrăm celor din jur cât de bine ne îndeplinim rolul social. Că suntem un bun copil/ soț/ părinte, un bun elev/ profesionist/ afacerist, un adevărat credincios/ agnostic/ ateu, un adevărat cetățean/ patriot/ democrat/ progresist/ conservator sau mai știu eu ce mască ni se întâmplă să purtăm în contextul dat. Iar atunci când nu recurgem la etichete, ne raportăm la posesiuni, etalându-ne hainele, smartphone-ul, mașina sau apartamentul...

Vorbim aici de unul din mecanismele mentale ce permit individului să se integreze într-un grup, să își stabilească scopuri și, în general, să înainteze în via…

Intoleranța nu are niciun Dumnezeu...



... decât pe sine. O spun din capul locului: nu cred că religia, ca mesaj, poate fi sursa vreunui tip de intoleranță. Nici intoleranță față de homosexuali, nici față de alte minorități – evident, mă refer la religiile de care m-am lovit cât de cât, cele mari, tradiționale. Iar poziția mea este clară – sunt contra intoleranței. Nu sunt "pro" nimic. Nici măcar "pro" toleranță, ca să forțez un pic sublinierea. N-am de gând să fac aici un demers pentru toleranță și valoarea ei, ci să mă opun fățiș intoleranței. De ce? Fiindcă intoleranța este un rău absolut. Nu văd ce om de bună-credință m-ar putea contrazice. Iar teologia ne învață că problema răului e o văgăună lunecoasă căreia nimeni nu i-a prea dat de capăt, fiind o problemă pe care o tratează cu maxim de prudență. Spre exemplu, sumbra Apocalipsă a Sfântului Ioan Teologul este ultima venită în canonul biblic, fiind o lectură dificilă și nu prea recomandabilă credinciosului de rând. Acestuia din urmă i se recomandă respingerea totală a răului, fără parlamentări, asemeni lui Iisus: "Piei, satano!" (Matei 10:4) sau "Mergi înapoia Mea, satano!" (Matei 16:23) O consider o strategie foarte potrivită și în cazul intoleranței și anume respingerea ei fără echivoc, fără nuanțări, fără a accepta ramificări, amendamente, formulări alternative sau mai știu eu ce chichițe. Fiindcă dansul cu diavolul începe când vrei tu, dar se termină când vrea el. Așa că mai bine nu te băga, refuză-l. Piei, intoleranță!
Adevărata sursă a intoleranței e atavismul, care se poate camufla sub haina religiei, a ateismului sau a altor -isme. Sau, din păcate, chiar a științei. Ca să previn eventuale blocaje pe parcursul lecturii textului de față, iată ce înțeleg eu aici prin "atavism": e "momentul ăla" în care ne venea să dăm în cap altuia doar pentru că era din alt trib. E ceea ce ne face azi aroganți și violenți față de cei vulnerabili și, în egală măsură, umili în fața celor puternici. E ceea ce ne face să țipăm la propriul copil atunci când scapă un pahar cu apă pe covor, dar ne umple de diplomație față de vecinul cel solid care ne-a inundat apartamentul. E "momentul ăla..." Sper să mă fi făcut înțeles. Am încercat aici pe cât posibil să îi scutesc pe "rigoriști" de efuziuni semantice întinse pe kilometri de comentarii, părând să nu realizeze că sensul unui cuvânt se derivă din context și nu din dicționar. La fel cum există doar pacienți, și nu boli. Altfel, putem arunca literatura la gunoi și citim numai instrucțiuni de utilizare. Sau trimitem analizele direct în plic și medicul ne dă tratamentul fără să ne mai consulte, ci uitându-se într-un dicționar medical. În lumea reală, din afara dicționarului, cuvintele nu stau atârnate în aer, ci se agregă în idei, idei care formează mesaje. Ok, dacă e prima oară când cineva întâlnește un cuvânt în text, e firesc să se uite mai întâi în dicționar ca să aibă cât de cât o idee asupra intenției autorului, dar sensul final îl extrage tot din context.
Nu realizați nici acum cât de important e contextul? Păi, taman lipsa unei lecturi în context istoric, politic, social etc. face ca textele sfinte să poată fi folosite drept pretext pentru homofobie, crimă, genocid și alte grozăvii. Dar abuzul ăsta nu invalidează mesajul religios fundamental. Gândiți-vă că nu am fi cei ce suntem azi, dacă nu ar fi fost mesajul fundamental religios. Nu o putem evacua din istorie fără să ne aruncăm la coș și pe noi înșine odată cu ea. Oricât de critic aș fi la adresa religiei, nu am cum să o reneg. Dacă nu ar fi existat religia, probabil că astăzi eram în continuare vânători-culegători trăind în triburi de maximum 150 persoane.
Copiii mei pictează icoane, participă la ora de religie și la evenimentele organizate pentru ei de către biserica de cartier deoarece eu consider religia o experiență civilizatoare. Chiar aș vrea să avem cât mai multe religii la un loc: cu cât mai multe, cu atât mai puțină influență va avea fiecare asupra oamenilor. Dat fiind că fiecare din ele le respinge pe celelalte, se vor limita reciproc. Concurența e benefică și poate le va face să evolueze. În stil darwinist. Iată și o povestioară de natură să ilustreze mai bine ce gândesc. Pe patul de moarte, un cleric foarte evlavios a fost vizitat de Dumnezeu. Clericul i-a pus atunci întrebarea care-l chinuise toată viața: "Doamne, care e adevărata religie?" – "Nu știu și nici nu mă interesează, fiindcă eu nu sunt credincios", a răspuns Dumnezeu.
Da, recunosc că o concepție conform căreia homosexualii ard în focul iadului mă duce cu gândul mai degrabă la Auschwitz, decât la Voroneț. De ce? Vizitați și lagărul, nu numai mânăstirea. E o experiență pe care nu o pot pune în cuvinte. Unii ar putea deduce de aici că fac o asociere între biserică și nazism. Ei bine, greșesc. Ceea ce vreau să arăt e că NU religia generează intoleranța, ci atavismul, indiferent de forma sub care se manifestă. Dacă aveam un "cui" împotriva religiei, nu vorbeam de crematoriile construite de atei la Auschwitz, ci de rugurile aprinse de Inchiziție.
Religia e încă necesară. Dacă mai există și azi, înseamnă că sunt motive întemeiate să fie așa. Dar nu pe post de înlocuitor al științei. Credeți că religia are vreun cuvânt de spus în domeniul științific? Dacă da, la care anume din religii vă gândiți? Fiindcă toate pretind că sunt deținătoarele "adevărului absolut". Or, nu pot avea toate dreptate. Cel mai probabil nu are niciuna. Așa că mai bine să ne rezumăm la știința pe care o avem. Măcar, e una singură. Și dă rezultate.
De aceea nu sunt de acord să folosim un text sacru pe post de manual de sexologie, de nutriție, cod moral sau, Doamne-ferește(!), mai știu eu ce. De ce să nu-i lăsăm pe specialiști să se pronunțe? Fiindcă studiile lor nu se fac pe bază de voturi, ci de cercetări, experimente. Faptul că unora li se pare că Pământul este plat deoarece asta văd ei pe fereastră nu înseamnă că gata, aruncăm știința la gunoi și mergem să votăm forma planetei. A fost o vreme când majoritatea credea că Soarele se învârte în jurul Pământului, și totuși Soarele nu și-a schimbat traiectoria. E adevărat că pe astfel de oameni e destul de greu să-i convingi: trebuie să-i iei de mână și să faci ocolul lumii cu ei. Și nici atunci nu e sigur că reușești. Dar ceea ce era de înțeles în Evul Mediu din lipsă de cunoștințe nu cred că mai e acceptabil în secolul XXI.
Da, nu numai clericii, ci și savanții deopotrivă sunt de multe ori prizonieri ai propriilor convingeri și orgolii. Însă diferența o face cadrul în care evoluează fiecare. Când un om de știință se "închistează", vine altul și împinge treaba mai departe. Știința nu e dornică să se fosilizeze cât mai repede în dogme și canoane, ci pune totul sub semnul întrebării. Iar acolo unde știința nu a ajuns încă, în avangarda cunoașterii, găsim filozofia, cu același apetit pentru a pune orice în discuție.
Religia poate fi o sursă de inspirație nesecată, un ghid, dar nu și o soluție pentru te miri ce. Papa Ioan Paul al II-lea spunea că și prostia e un dar divin, dar să nu abuzăm de ea. Așa că îmi permit să propun o temă de reflecție pentru credincioși, și nu numai: Ce ar spune Iisus despre acest referendum? Ce ar spune El, cel răstignit la inițiativa tot a unor "tradiționaliști", validată tot printr-un fel de referendum? Eu cred că Iisus a și răspuns deja, cu ocazia judecății Sale: "Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!" (Luca, 23:34) Sau poate că ar rosti cuvintele adresate, în alt context, mulțimii de bărbați adunați să "voteze" cu bolovani o femeie (altă categorie vulnerabilă alături de homosexuali, atunci ca și azi): "Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei" (Ioan 8:7). Ce ar spune Iisus? Întrebarea mea e pur retorică. Vreau doar să îndemn oamenii să gândească cu capul lor. Nu mă aștept să primesc un răspuns. Mai bine păstrați-l între voi și conștiința voastră și acționați ca atare.
De ce? Pentru că mi-aș dori un demers rațional în problema intoleranței față de minoritățile de orice fel. E necesar. Într-o lume un pic mai bună, ar fi și suficient. O lume în care oamenii nu-și caută argumente morale nici sus pe cer și nici jos în pantaloni, ci le găsesc în propria conștiință. O lume în care oamenii înțeleg viața privind în urmă, dar o trăiesc privind înainte.
Tu te tratezi cu medicamente sau cu descântece? Îți trimiți copiii la școală sau pe râpă cu caprele? Bănuiesc că, în ceea ce privește interesul tău personal, ai pretenții care țin de secolul XXI și nu de epoca bronzului. Așa că nu te mira că toți au așteptări similare. Fii generos și sprijină-le și pe ale altora. Sau măcar nu fii duplicitar, punându-te în calea lor.

Articol apărut în Contributors