Treceți la conținutul principal

Putem îmbunătăți clasa politica prin restrângerea dreptului la democrație?



Votul obligatoriu sau „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Putem îmbunătăți în democrație politica prin restrângerea dreptului la democrație?

Votul obligatoriu sau, dimpotrivă, condiționat de performanța intelectuală; „fără penali în funcții publice” - sunt idei c-un scop nobil, și anume îmbunătățirea clasei politice. Dar mijlocul? Strict „din pix”: restrângerea dreptului de a alege și a fi ales. Adică limitarea dreptului la democrație, articolul 21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Prin urmare, scopul e nobil, dar mijlocul, cel puțin la prima vedere, nu prea mi-a plăcut. Dar asta nu înseamnă că automat îl și descalific. Importantă e eficiența, nu „frumusețea”, care, până la urmă, e în ochiul privitorului. Este firesc ca, atunci când vorbim de drepturi, să ne gândim și la anumite limitări legate de capacitatea de-a le exercita, de exemplu discernământul sau antecedentele penale.
Așadar, las la o parte „estetica” și mă întreb: în democrație putem îmbunătăți politica prin restrângerea dreptului la democrație?
Din felul în care am formulat întrebarea, puteți ghici răspunsul meu: da, în teorie e posibil, dar nu cred că e și probabil. Ar fi ca și cum am spera să avem un fotbal mai performant doar schimbând regulile din campionat. Lao Tzu ar spune că, dimpotrivă, înăsprirea legilor nu duce decât la creșterea numărului de infractori.
Am ignorat faptul că nici nu cred ca actualii beneficiari ai jocului electoral să fie interesați să legifereze o asemenea inițiativă.
Bineînțeles că opinia mea, ca de altfel orice alt răspuns, are un caracter pur speculativ. Pentru că, dacă în fizică putem calcula, pe baza parametrilor și a legilor, traiectoria unei particule, în istorie nu ne mai permitem să facem predicții: simplul fapt de a anticipa viitorul e de natură să-l modifice. Spre exemplu, dacă eu prevăd că mâine voi fi călcat de o mașină, atunci nu voi mai ieși din casă în ziua cu pricina. Astfel, am modificat istoria.
OK, nu putem face predicții, dar n-am putea măcar să ne întrebăm dacă pixul legiuitorului ar fi putut opri ascensiunea lui Hitler sau Stalin? Ei bine, istoricii ne-ar spune că orice răspuns ar fi la fel de speculativ, făcând parte din așa-numita „istorie contra-factuală”. În plus, oricât ne-ar plăcea să credem asta, istoria nu se repetă.
Acum, chiar dacă am făcut o speculație, asta nu înseamnă că nu trebuie, sau nu pot, să o și justific. Dar, înainte de toate, ar trebui să precizez termenii, și anume ce înțeleg eu prin „politică” și „democrație”.
Ce este politica? Am ales câteva din definițiile date în dicționarul Merriam-Webster, nu fiindcă aș crede că anglo-saxonii sunt mai cu moț decât românii, ci pentru că mi-au permis să pun în evidență un contrast interesant. Astfel, prima definiție dată aici, pe care am s-o etichetez drept „iluministă”, este cea conform căreia politica este văzută drept o „artă sau știință a guvernării”. Pe locul al treilea, în schimb, avem o altă definiție, diametral opusă din punct de vedere moral, pe care aș eticheta-o drept „machiavelică”: politica este o „competiție între indivizi sau grupuri de interese în vederea obținerii puterii; activități politice caracterizate prin practici înșelătoare și adesea necinstite”.
La cum văd eu lucrurile, definiția machiavelică descrie politica așa cum e, iar cea iluministă, cum ne dorim să fie. Sau poate mă înșel amarnic? Cineva ar putea obiecta că, dimpotrivă, în ultima jumătate de secol țara noastră a fost condusă doar de iluminați: academicieni, doctori... În fine, eu rămân la părerea că scopul politicianului e puterea, așa cum și scopul afaceristului e profitul. Calitatea politicilor, precum și a serviciilor și produselor, este un rezultat al concurenței între politicieni, respectiv comercianți, și nicidecum principala preocupare a acestora.
Apoi, ce e democrația? Nefiind prea inițiat în teoria politică, de data aceasta definițiile mi s-au părut cam sterile, așa că am recurs la vizualizări. Astfel, mi-am închipuit democrația ca fiind rezultatul politic al interacțiunii a două principii complementare: libertatea și egalitatea; libertatea fiind exprimată prin drepturile omului, iar egalitatea, prin votul universal. Cele două principii se înfruntă, se limitează și se completează reciproc. Gândiți-vă la simbolistica Zen yin-yang, în care yin-ul egalității se opune și completează în același timp yang-ul libertății, formând împreună rotundul taichi – adică democrația. Sau, dacă vă e mai la îndemână mitologia greacă, gândiți-vă la Ulise navigând printre Scilla libertății și Caribda egalității. Poate el îmblânzi stihiile doar rugându-se frumos de ele? Sau zeilor, totuna. OK, poate că rugăciunea îi mai crește moralul, dar tot ce poate face navigatorul e să strângă din pânze și să țină bine cârma, ferindu-se să se apropie prea mult de cei doi balauri marini.
De ce văd eu cele două nobile principii ca pe niște monștri? Deoarece, în absența celuilalt, fiecare principiu se comportă ca un monstru: prea multă libertate înseamnă dictatura bunului-plac, care duce la anarhie; prea multă egalitate înseamnă dictatura maselor, care, prin confiscare, știm deja pe pielea noastră unde duce: la totalitarism.

Nu sunt resemnat. Nu spun că nu mai putem face nimic pentru a îmbunătăți clasa politică. Dimpotrivă, susțin că ne sunt suficiente mijloacele „clasice” de manifestare a opiniei publice: votul, protestul, jurnalismul. Chiar dacă, acum, poate că unii din noi sunt exasperați de aparenta lor ineficiență. Fiindcă, așa cum spunea Lao Tzu, ,"nimic nu e mai moale că apa, și totuși nimic nu îi stă în cale".